PE
VIA APPIA
ÎN JOS
Pe Via Appia în jos,
îmi faci semne din ploaie tobe cereşti,
răzvrătire de voci fără nume se-apropie,trec prin mine
periculos,dincolo de pragul fricii te strig,
am aşchii în voce drumu-i răstignit printre măslini
cu trunchiuri şerpi încolăciţi frunzele pare c-au sorbit venin în loc de verdele clorofilă lumina, în convulsii,
îmi produce sete…
marea trecere e-o arşiţă, se spune ai oare şi-acolo,
vreun izvor,
vreun urcuş, o stradă,o trăsură? Pe Via Appia în jos,
prin cerească îngăduinţă am putea păşi
doar noi doi, miri cum nu s-au mai văzut din două lumi nesfârşite
care, niciodată nu s-au întâlnit Via Appia tu cum o vezi„ urcând, sau coborând?
mă fotografiez
în chip de singurătate indecentă cu inima înafară,
ochii tăi,capăt de pod în oglinzi paralele mi-ar putea alunga teama
de-a face saltul acela,fie şi dezbrăcată de alegorice dorinţi sau desculţă,uitând toţi paşii în pantofi roşii cu toc,
în pantofi marca Sabrini, Carriere, în balerini, paşi de şotron, de dans, paşi aventurieri, până la pasul nenumit
dintr-un timp secvenţial într-unul ireal.
PARABOLĂ
CU OCHI ROŞII
Cuptorul din poveste avea ochi fierbinţi găurea întunericul
şi urechi avea
in buturugi fumegânde aburul ţuguiat
ieşit din fiinţa lemnului atingea aripile heruvimilor veniţi de-a valma
din pribegie
să se încălzească /
la întrebări, nu-mi puteau răspunde din pricina şarpelui casei
tolănit parşiv între drumurile
şi vremile de sub cuptor
ce urmau să se împlinească, ticălosul,
ştia că mi-e frică venise porunca
să-mi iau cele de trebuinţă
şi să încep un nou capăt de drum prefăcuta vietate
se aciuase
în povara lucrurilor mele
scuipa pilde,semne greu de-nţeles. o fi fost secretul şoptit Evei dintâi
l-am ogoit
doar împărţind apa mea
şi pâinea mea
amăgirile continuă să mi le susure în auz la fel de nelegiut
şi din ce în ce mai răguşit până ce,
obligat
să bea soare,se zbatu otrăvit de lumină.
Vechea vatră,
e acum grădină,
toţi pomii au statura mea şi freamătul frunzelor are vocea mea
încât,nu mai ştiu, sunt eu sau ea…
MOTIV
DIN VECHEA CARTE
Iov, desigur,se putea înălţa de la durere, la cer
prin iubire
mai putea şi să moară fragmentar l-ar fi înviat poate,
cuvântul hărăzit lui
în ziua secretă a facerii lumii…
Ieşit din spirala numelui său, fără frică fără sceptru
fără trâmbiţe în glas,
Iov, singuratic, în ploaie, aseară,
mă chema
la o mărturisire istovitoare…
rece, simţii în mine, întreagă, frica primordială căutam zeci de labirinturi
unde să fac pierdute
poveştile din pricina cărora,când le-am rostit, s-au iscat războaie
unele continentale,mai ales pe seama iubirii, unde să fac nevăzute poemele care,
în chip de oglinzi rotitoare orbeau cititorii,
nicidecum nu găseam un loc pentru moştenirea cât viaţa mea şi,
pe care n-am vrut s-o dezmembrez
împărţind-o cu rubedeniile,ong-urile caritabile, deşi ar fi dat bine la cv-ul postum,
nici măcar sfinţilor care m-au protejat nimic nu le-am dat
acum, fireşte, nu -mi sar în ajutor să construiesc un adăpost în care, având resurse de laşitate
aş trăi neobservată….
Fără alternativă trec pe lângă Iov în fugă, dincolo de ploaie,
ţin strâns pământul sub picioare între marea judecată
şi poezie.
