Prefaţă
Valentin Coşereanu face parte din herbul ales al pasionaţilor fără odihnă. Înfăptuirile sale stau mărturie. Cartea de faţă, bunăoară, ilustrează exemplar pasiunea osmotică pentru Ipoteşti şi opera eminesciană, pasiune determinantă pentru viaţa însăşi a autorului. Locul l-a slujit ani de-a rândul: în configuraţia de astăzi, Memorialul Ipoteşti – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu“ este rodul dăruirii şi abnegaţiei lui Valentin Coşereanu. Opera eminesciană a străbătut-o, de asemenea ani de-a rândul, căutând îndeosebi trainica relianţă dintre „lumea cea aievea“ şi „lumea-nchipuirii“, i.e. rezonanţele dintre microcosmosul ipoteştean şi cosmosul diafan al creaţiei poetului. Tărâmul ierbii şi tărâmul metaforei apar astfel ca două realităţi distincte, dar inseparabile. Rodul hermeneutic al căutării a fost volumul Ipoteşti sau realitatea poeziei (2010, 2015), în vreme ce cartea aceasta cristalizează însăşi căutarea. Altfel spus, Desculţ în iarba copilăriei iluminează retroactiv devenirea studiului academic amintit, cele două volume dovedindu-se realităţi coextensive ale pasiunii făptuitoare ce-l locuieşte pe Valentin Coşereanu. Aceeaşi constantă pasiune interogativ-comprehensivă l-a determinat să alcătuiască prima ediţie cronologică integrală a poeziei lui Eminescu, recent apărută în prestigioasa colecţie de Opere fundamentale de la Academia Română. Este o ediţie „de cea mai mare importanţă“, remarcă fondatorul colecţiei, acad. Eugen Simion, întrucât urmăreşte, simultan cu reorganizarea în timp, sincronicităţile socioculturale pentru fiecare poem eminescian.
Desculţ în iarba copilăriei derivă parţial din această monumentală ediţie şi concretizează, precum mărturiseşte autorul însuşi în Cuvânt lămuritor, o năzuinţă dezbătută odinioară cu Petru Creţia: anume aceea de a-i reda locului lumina ce transpare din/răzbate în opera lui Eminescu. În numele acestei nobile năzuinţe, Valentin Coşereanu asumă deliberat dublul risc ce decurge de aici – resuscitarea disputei biografie-creaţie, pe de o parte, iar pe de altă parte, supralicitarea interpretării –, convins fiind, pe bună dreptate, că orice cunoaştere creşte din îmbinarea experimentului cu intuiţia. Riscul cu pricina este desigur inerent, în măsura în care năzuinţa reprezintă singura cale către cunoaşterea neîmpărţită, cum ar spune Ion Barbu, a existenţei şi creaţiei eminesciene. Zona în care Valentin Coşereanu îşi desfăşoară questa nu face însă abstracţie de limitele semnalate de Alain Guillermou deja, după care exigenţele de artist ale lui Eminescu transgresează legăturile operă-viaţă. Numai că este vorba despre o transgresiune integratoare, de o zonă stăpânită de o umbră luminoasă, mediană şi mediatoare între sensibil şi inteligibil; într-o lume de neguri… Eminescu a întrevăzut această lume imaginală (mundus imaginalis, la Henri Corbin) pe care Valentin Coşereanu o focalizează reflexiv, căutând urmele din iarba copilăriei şi reverberaţiile, de asemenea transtemporale, ale incandescentei iubiri dintâi. Prefirând empatic scrierile eminesciene – poezie, proză, dramaturgie, fragmentarium, corespondenţă – căutarea sa orbitează în jurul acestui nucleu bivalent, copilăria şi iubirea adolescentină, plasat sub zodia trecerii. Floare de tei şi Stelele-n cer, printre ultimele texte ale poetului consacră această trecere fără nicio umbră.
Valorizând locuirea la Ipoteşti ca locuire în cosmos, Valentin Coşereanu nu se opreşte la oblicirea engramelor locului în operă (casa, incinta, locul, pădurea, familia, iubita), ci re-învesteşte totodată locul cu atribute noi, generate de procesul de sublimare poetică. În acest mod, individualitatea imaginii şi generalitatea conceptului reflectă un prund de co-geneză a realităţii poetice cu realitatea. Inseparabilă de profunzimea sensului, profunzimea formelor realităţii se învăluie astfel de misterul pe care orice mare creaţie (poetică) îl generează, căci poezia deschide scara realului şi, precum spune Roberto Juarroz, adaugă realitate realităţii. Identificate cu migală de orfevru, însemnele iubitei de la Ipoteşti, de pildă – de la De-aş avea… la Stelele-n cer, trecând Prin nopţi tăcute, Ondina, Cezara etc., etc. –, configurează un arhetip feminin ireductibil. Acest arhetip „topeşte“ carnaţia şi chipul „presupusei Casandre“, potenţându-le, totodată, iar Valentin Coşereanu urmăreşte cu deosebire acest complex dinamism contradictoriu. Leitmotiv al comentariilor sale care însoţesc fiecare text, inclusiv pe acelea în care incertitudinea corespondenţelor domină – cum ar fi O călărire în zori, dar, spune Duchamp, şi privitorul face tabloul –, iubita de la Ipoteşti reprezintă, consideră Valentin Coşereanu, forţa gravitaţională a universului copilăriei şi a imaginarului maturităţii eminesciene, în egală măsură. În raport cu aceasta, înfăţişările multiple ale codrului, laolaltă cu lacul, izvorul şi vâlcioara devin forţe de coadaptare a palpabilului cu pulsiunile astrale. Între iarbă şi stele, mundus imaginalis cristalizează indicibila relianţă dintre sensul lumii şi sensul existenţei în lume. Creaţia poetică, al cărei mister „ţine de domeniul misterelor cosmogonice“ (Lucian Blaga), este singura cale ce duce pe tărâmul imaginalului, acelaşi pe care numai copilăria îl mai cunoaşte în enigmatica lui profunzime.
Perpetuându-se în cugetul poetic, endosmoza sufletească săvârşită în copilărie (O, rămâi…, Copii eram noi amândoi, Şi flori de gheaţă în fereşti etc.) participă la devenirea lumii infinite a Sensului, o lume în care orice crux interpretum trezeşte la cogitatio şi dezvăluie, astfel, „ţandăra de aureolă“ purtată de fiece lucru (Arghezi). Prospeţimea iscoditoare a privirii copilului consună cu privirea „imaginalizantă“ a poetului; Giovanni Pascoli, citat de către Valentin Coşereanu în glosele sale, a văzut bine. De aceea, tărâmul Ipoteştilor se iveşte sub atâtea chipuri şi corpuri sonore în opera eminesciană. Urmând unei celebre afirmaţii a lui Novalis – după care poezia este realul absolut –, am putea spune că investigaţia lor echivalează cu dezvăluirea concretului; concret vine de la concrescere „a creşte împreună“. Ipoteştii lăuntrici şi Ipoteştii reali cresc laolaltă, iar „icoana lor estetică“ este lumea imaginală. În fond, în această carte-estuar, Valentin Coşereanu de această creştere este interesat, şi nu de riguroase corespondenţe, de realiste transpuneri ori de limanuri pozitiviste. Chiar dacă în demersul său „detectivistic“ demonstraţia, invocată de Creţia, nu i se arată uneori până la capăt, e – preluând expresia lui Al. Ciorănescu despre opera lui Ion Barbu – „ca greşeala lui Columb“: mulţumită ei, ştim de continentul pe care numai poetul şi copilul îl înstăpânesc pe de-a-ntregul, „în întinderea şi adâncimea lui“. Acest „continent“ şi mundus imaginalis sunt totuna. Inefabilul său, conturat cu fervoare de-a lungul cărţii, este ilustrat pe măsură şi de picturile în sfumato create de către Mircia Dumitrescu în aceeaşi lumină ce tăinuieşte iarba copilăriei poetului.
Într-o lume din ce în ce mai dedată destrămărilor culturale, tot mai sufocată de non-locuri şi de tenace goropisme, demersul lui Valentin Coşereanu este unul aparte şi se cuvine preţuit ca atare. El demonstrează că, unind iarbă şi stele, vizibil şi invizibil, gândirea creatoare nu este nici ex nihilo, nici cum nihilo: realitatea transtemporală şi transspaţială a Sensului emerge în bună măsură din izvoarele realităţii-aici. Scamatoriile textualist-deconstructivist-postmoderniste şi demonii teoretici nu pot oculta acest joc perpetuu, dinamic-contradictoriu (deci nedeterminist), dintre realitate, existenţă şi operă; sublimarea nu este anihilare. Aşa cum „Într-o lume de neguri/ Trăieşte luminoasa umbră“, palpitul vieţii şi al ţărânii de care, în mod fatal, este legată, răzbate mai mult sau mai puţin perceptibil în cosmosul creaţiei, astfel încât tainica relianţă dintre realitate şi realitatea operei vine dintr-un anagnorismos subtil, i.e. o recunoaştere care solicită „vremea şi auzul“. Numai aşa lumea imaginală, iscată între iarbă şi stele se lasă întrevăzută. Pasionat reflexiv, Valentin Coşereanu caută şi imaginează paşi desculţi în iarba copilăriei, iluminată de stele ce „ard depărtărilor“. Or, această căutare este o mărturie de existenţă pentru mundus imaginalis; ceea ce nu-i puţin lucru. Singura lume unde arborele creşte în auz (Rilke) şi „dănţuiesc stele în iarbă“ (Blaga), e o lume ne-aievea, dar resimţită ca prezenţă. Un distih din Povestea magului călător în stele îi arată limpede chipul: „Deşi nu sunt aievea aceste lumi solare/ El tot le vede, simte, le-aude şi le are“.
O lume de lumi, aceasta este mundus imaginalis.
Pompiliu Crăciunescu
Cuvânt lămuritor
Dacă nu s-ar fi întâmplat ceea ce relatez acum, probabil că această carte n-ar fi apărut niciodată. Ea izvorăşte din viaţa unei adânci şi lucide prietenii.
Într-o seară plină de acalmie sufletească, o seară între multele pe care le-am petrecut împreună la Ipoteşti, Petru Creţia era interesat (şi discret incitat) de o descoperire a mea privitoare la tehnica eminesciană a repetiţiei: acelaşi portret/pasaj apare în creaţii diferite (câteodată chiar în aceeaşi), dar în aşa fel recontextualizat, încât abia lectura multiplă dezvăluie că pasajele respective sunt identice. Sau aproape identice.
Am discutat atunci despre portretul fratelui mai mic al poetului, Ilie, supraimprimat câteodată peste chipul poetului însuşi. După ce am analizat acest caz pe toate feţele, citind şi recitind pasaje similare (cu precădere din proză), am extrapolat subiectul la întreg arealul ipoteştean, cu tot ceea ce reprezintă el în opera poetului: casa, incinta, familia, lacul, pădurea şi, mai ales, iubita de la Ipoteşti, teme recurente în opera poetică îndeosebi. Cert este că Petru Creţia a constat că am har pentru acest soi de detectivistică literară, mărturisind că tema îl interesase şi pe el o vreme, dar a tot amânat s-o adâncească. M-a îndemnat însă pe mine s-o explorez, considerând-o utilă şi neabordată de istoria literară decât sporadic şi superficial: abia de-ncolţesc, ici-colo, câteva locuri comune: iubita din Ipoteşti, natala vâlcioară etc.
La început am luat totul ca pe o joacă interesantă şi amuzantă totodată. Numai că Petru era din ce în ce mai interesat de cum evoluează lucrurile, îndemnându-mă cu insistenţă să depistez sistematic toate textele poetice pe care le cred legate de acest aspect.
După un timp, i-am pus în faţă un teanc apreciabil de dactilograme. S-a uitat îndelung la ele, aşa cum obişnuia cu orice înscrisuri, a zâmbit ca pentru sine, apoi m-a întrebat, testând, cum demonstrez că unele dintre ele (exceptând pe cele deja cunoscute ca atare, pe care le punea deoparte) sunt parte a acestui spaţiu. Sărea de la o poezie la alta, întrebându-mă doar atât: Cum demonstrezi? I-am adus argumente diferite, care ţineau de terminologie, de anumite imagini repetate, de atmosferă ori de comparaţia dintre contexte intrate în conştiinţa comună, luate ca atare şi conexe tematicii respective. După un timp a ridicat privirea de pe foi: La unele nu m-am gândit nici eu. S-a uitat apoi lung şi pătrunzător în ochii mei. Sau nu m-am gândit cu argumentele tale. După o pauză de reflecţie, întreabă: Te-ai angaja să scrii o carte pe acest subiect? Nimeni nu s-a gândit până acum la acest spaţiu şi cât loc ocupă el în opera lui Eminescu. Niciodată. Şi e păcat. Poate o faci tu.
Evident, am primit propunerea cu bucurie, căci privilegiul de a-mi fi dat mie tema unei cărţi cu un subiect cel puţin controversat şi atât de sensibil era unul de cea mai mare responsabilitate faţă cu un tânăr prieten, cum eram eu în faţa lui. Altfel, nu mi s-a părut niciodată că Petru ar fi fost mai bătrân ca mine. Învăţam de la el ca de la un frate mai mare. Ar fi putut, desigur, s-o facă el, căci avea toate mijloacele la îndemână, dar a preferat s-o încredinţeze altuia, mai apropiat şi mai adâncit în subiect.
Motivat şi de bucuria îndemnului, am continuat să selectez toate textele pe care le credeam convergente temei. Mă axasem atunci, aşa cum am convenit, numai pe textele creaţiei poetice. Dar fapte de natură organizatorică privind noul Centru de studii eminesciene de la Ipoteşti, pe care-l conduceam atunci, mi-au luat-o înainte. Printre picături am reuşit, totuşi, să lărgesc aria cercetării la proză, dramaturgie, precum şi la unele texte din Fragmentarium. Abia mai târziu am abordat şi corespondenţa. Cum însă nu am rezervat în mod special un timp necesar închegării unui volum, Petru Creţia a găsit de cuviinţă să mă ameninţe în mod direct: Dacă nu scrii tu cartea despre Ipoteşti o voi scrie eu! Atunci am simţit că cerul mi-a căzut pe cap, că joaca se transformase în ceva cu mult mai serios şi mai responsabil şi m-am apucat să lucrez noaptea.
Astăzi ştiu câtă disperare am trăit atunci, convins fiind că pot s-o fac, dar nu ştiam (ca acum) că ameninţarea nu era una reală; era doar o formă de a mă incita la scris. Cum însă convenisem încă de la Ipoteşti că el îmi va scrie prefaţa (ba, mai mult, am făcut un legământ, spunându-mi franc că îmi va face prefeţele tuturor cărţilor pe care le voi publica), a pus mâna pe creion şi a scris un text de recomandare unei presupuse edituri. Îl reproduc aici, considerându-l atuul convingător al cărţii:
Eram conştient că subiectul este, desigur, unul spinos şi delicat, căci „cearta“ dintre criticii literari privitoare la raportul biografie-operă nu datează de azi, de ieri. Subiect dificil, relaţie mereu controversată pentru că, se ştie de la Proust şi Valéry încoace, estetica acceptă greu identitatea dintre «eul biografic» şi «eul profund» (adevăratul creator al operei). Sub presiunea acestei disocieri, critica literară nu justifică opera prin cauzalităţi din afara ei şi nu trăieşte într-un univers determinabil. Iată, dar, de ce este util să cunoaştem biografia unui creator, nu pentru a explica […] opera lui, ci pentru a vedea cum o viaţă se transformă, după vorba lui Malraux, într-un destin… Şi, apoi, biografia în sine poate fi o operă de creaţie, având ca erou pe autorul de pe copertă (omul biografic pe care îl cercetează cu o mare acuitate Saint-Beuve).1
Dar critica literară nu este nici de sorginte divină, nici nu are un drept de veto, care să interzică abordarea subiectului şi altfel decât o impune/teoretizează ea. La urma urmei, întocmai ca în ştiinţă, care se bazează atât pe experimente de acelaşi gen cât şi pe intuiţii, mi-am luat libertatea unei demonstraţii chiar împotriva unor păreri autorizate: mi-am asumat, adică, riscuri majore în numele unei demonstraţii care nu s-a făcut până acum. Ori nu s-a făcut în toată adâncimea şi toată amplitudinea ei, ci doar cu totul sporadic şi neînsemnat, cum reliefam mai sus.
Conştient, pe de altă parte, că În realitate, Eminescu nu se supune decât exigenţelor de artist […], căci opera lui […] nu este legată de viaţa sa decât în anumite limite. A despărţi această operă de o biografie riguroasă înseamnă a se condamna la false sensuri, dacă nu la contrasensuri. Dar a o interpreta în întregime, şi pas cu pas, ca pe o mărturie autobiografică, înseamnă a risca pseudo-descoperiri, naivităţi sterile şi uneori erori redutabile. De fapt, autobiografia nu ocupă aici decât o zonă: jocul de corespondenţe între nişte limite ce nu trebuie niciodată depăşite.2
Faptul că, aşa cum afirmă Alain Guillermou, opera lui Mihai Eminescu nu este legată de viaţa sa decât în anumite limite, tocmai de aceste limite facem uz atunci când acelaşi autor spune că autobiografia nu ocupă aici decât o zonă. Prin urmare, am preluat această zonă, adâncind-o, ţinând cont de girul şi autoritatea eminescologului şi prietenului Petru Creţia.
Publicând această carte, care derivă parţial din ediţia apărută în colecţia de Opere fundamentale, nutresc gândul că ea va schimba optica, demersurile sporadice şi locurile comune care ne-au obişnuit să ne raportăm la spaţiul ipoteştean – cum spunea Petru Creţia. Şi asta într-o măsură nedrept de limitată.
Respectând principiul cronologic, am împărţit pe capitole tematica ipoteşteană, raportând-o la poezie, proză, dramaturgie, şi fragmentarium. Am găsit de cuviinţă să adaug la final şi partea de corespondenţă care se referă la subiect, întrucât în ea sunt dese şi abundente referiri la familie şi la Ipoteşti, lucruri care, până acum, au fost trecute cu vederea, ori, cum spuneam mai sus, au fost tratate superficial şi sporadic.
Desigur, mulţi se vor întreba ce rost are, în fond, această carte? Lăsând deoparte interesul, îndemnul şi preocuparea unui cărturar ca Petru Creţia, am vrut cu tot dinadinsul să atrag atenţia, comparându-l pe Eminescu cu Leopradi, că la poetul român (un lucru nedezbătut până acum), iubirea cutremurătoare şi limpede, delicată şi transfiguratoare, manifestă ca o fantasmă dulce dar hrănită de un adevăr trăit ca atare, curge ca izvorul atât de-a lungul unei vieţi întregi, cât şi de-a lungul unei creaţii, aşa cum, la noi, mai rar s-a întâlnit. Iar dacă s-a petrecut, ea a fost, cel puţin în literatură, oarecum bombastică şi convenţională.
Iubirea poetului faţă de presupusa Casandră din Ipoteşti, tulburător de reală, a curs ca un ceas dalian de-a lungul unui timp indestructibil în creaţia eminesciană. Ea nu se va putea compara niciodată cu iubirea maturităţii faţă de Veronica, cea care va declanşa gelozii şi misoginisme lumeşti. Iubirea intensă din copilărie este un act cu totul special, care trăieşte în coconul propriu, dulce şi neprihănită, izolată de cabotinismul vieţii ulterioare, neajutorat de terestră, când, vorba lui Evtuşenko, Plătim cunoaşterea prin repetări. Nu spunem prin aceasta că Eminescu nu a iubit-o pe Veronica; numai că iubirea pentru Casandra a fost altceva: un dat singular, trăit şi retrăit/sublimat în operă, hărăzit de divinitate. Un dat fără pereche, aşa ca-n Ursitorile:
Numai tu vei mai avea
Ce nu are nimenea,
Că acum ţi-e dat de soarte
Viaţă fără moarte,
Şi ţi-e dată tinereţe
Fără bătrâneţe.
*
La urma urmei, fiecare autor are dreptul să propună într-o carte şi altceva decât ceea ce s-a încetăţenit până acum chiar în opurile unor personalităţi consacrate. Cât despre ilustraţiile volumului, NU întâmplarea face ca acestea să fie creaţia unui grafician de talia lui Mircia Dumitrescu: ele au fost inspirate şi desenate chiar la Ipoteşti, în atmosfera plămădirii unui Eminescu tânăr şi într-un spaţiu atât de îndrăgit de poetul care s-a stins la numai 39 de ani. A rămas însă vie, în nemuritoarea lui creaţie, iubirea pierdută Ca o spaimă împietrită ca un vis încremenit.
NB: Când dezbăteam cu Petru Creţia, la Ipoteşti, aspectele mai sus arătate, preţioasele manuscrise eminesciene de la Academia Română, nu erau încă reproduse. Acum, însă, când ele pot fi cercetate în ediţia facsimilată coordonată de Acad. Eugen Simion, acestea nu-şi mai au rostul în volum, aşa cum dorea Petru Creţia. Cine vrea să le cerceteze, de-a lungul, de-a latul şi în adâncul lor, cum propunea eminescologul, o poate face în ediţia menţionată. E chiar un îndemn.
(Fragmente din volumul Desculţ în iarba copilăriei. Ipoteştiul în opera lui Eminescu, în curs de apariţie la Editura Junimea, col. Eminesciana, nr. 100. Cu desene realizate la Ipoteşti de Mircia Dumitrescu.)
1 Eugen Simion, Cuvânt înainte la volumul Eminescu, realitate şi sublimare poetică, Bucureşti, Editura Muzeul Literaturii Române, 2010, p. I.
2 Alain Guillermou, Geneza interioară a poeziilor lui Eminescu, Cu un cuvânt al autorului către cititorii români, Traducere de Gh. Bulgăr şi Gabriel Pîrvan, Iaşi, Editura Junimea, colecţia Eminesciana − 11, p. 167.
