Preliminarii
Identitatea este o problemă existenţială. Ea ţine de întrebarea „cine sunt eu?“ şi implicit de întrebarea: „ce mă face să fiu cine sunt şi aşa cum sunt?“ Teologic vorbind, primul răspuns trebuie să fie legat de crearea omului după chipul lui Dumnezeu şi de înţelegerea adecvată a ideii de chip. Sociologic şi antropologic vorbind răspunsul este legat de faptul că omul este fiinţă socială – zoon politikon anthropos – după Aristotel, dar şi fiinţă gregară. Aşadar turma, grupul, societatea imprimă omului trăsături identitare indelebile. De asemena, locul geografic, alături de condiţiile de viaţă şi alte elemente, conduce spre un anumit tip de identitate. De aici diversitatea dar şi unitatea în diversitate la nivel de grup, de neam, un neam distinct între alte neamuri, fiecare cu distincţia sa, dar şi la nivel de individ, un individ distinct în mozaicul unui neam.
Identitatea personală şi de neam, naţională, este o valoare umană fundamentală. În decursul întregii lor istorii oamenii au luptat şi au murit pentru identitatea de grup, de trib, de neam.
Termenul „neam“ are conotaţii mai puternice decât cel de naţiune. Pe lângă unitatea de limbă, tradiţii, credinţă, obiceiuri, istorie comună, aspiraţii comune, ideea de neam indică apartenenţa la grup pe baza înrudirii, a legăturii de sânge, posibil, cea mai puternică dintre toate. Şi cu cât istoria unui neam este mai veche, cu atât sensul apartenenţei şi al identificării cu neamul este mai profund. Astfel, cazul neamului românesc este special, deşi nu unic, datorită vechimii sale istorice, această vechime neîncepând cu Dacii perioadelor Imperiului roman, ci cu mult înainte, cu precursorii acestora, aşa cum demonstrează cercetarea istorică, pre-istorică, arheologică din epoci trecute dar şi din zilele noastre. Unul dintre aceşti cercetători de renume mondial este Prof. Dr. Maria Gimbutas care în studiile ei demonstrează vechimea şi continuitatea locuitorilor vechii Europe în spaţiile existenţiale ale strămoşilor noştri daci.
M. Eminescu era perfect conştient de lucrul acesta. El vorbea cu admiraţie despre Daci, recunoştea continuitatea de neam dintre ei şi poporul în care s-a născut şi a crescut şi pe care l-a iubit şi slujit cu devotament sacrificial. Dar vedea şi decăderea politico-morală a timpului său, iar aceasta, constrastată cu virtuţile politico-sociale ale strămoşilor daci, l-a făcut să exclame că „totul trebuie dacizat“.1
Acesta este contextul în care Eminescu înţelege rolul fundamental pe care Biserica ortodoxă l-a avut timp de aproape două milenii atunci, în cultivarea virtuţii, a credinţei în Dumnezeu, a dragostei de fraţi şi de neam, fiind astfel un factor stabilizator la nivel psihologic şi social.
Ceea ce l-a făcut pe Eminescu să se vădească un membru statornic al Bisericii creştine, ortodoxe la noi, a fost înţelegerea adecvată a esenţei învăţăturii creştine, mai ales în urma studiului comparativ al religiilor. Iată textul celebru dintr-un articol publicat în ziarul Timpul în 1881:
„Învăţăturile lui Buddha, viaţa lui Socrat şi principiile stoicilor, cărarea spre virtute a chinezului Lao-tse, deşi asemănătoare cu învăţămintele creştinismului, n-au avut atâta influenţă, n-au ridicat atâta pe om ca Evanghelia, această simplă şi populară biografie a blândului nazarinean a cărui inimă a fost străpunsă de cele mai mari dureri morale şi fizice, şi nu pentru el, pentru binele şi mântuirea altuia. Şi un stoic ar fi suferit chinurile lui Hristos, dar le-ar fi suferit cu mândrie şi dispreţ de semenii lui; şi Socrat a băut paharul cu venin, dar l-a băut cu nepăsarea caracteristică virtuţii civice a antichităţii. Nu nepăsare, nu despreţ: suferinţa şi amărăciunea întreagă a morţii au pătruns inima mielului simţitor şi, în momentele supreme, au încolţit iubirea în inima lui şi şi-au încheiat viaţa pământească cerând de la tată-său din ceruri iertarea prigonitorilor. Astfel a se sacrifica pe sine pentru semenii săi, nu din mândrie, nu din sentiment de datorie civică, ci din iubire, a rămas de atunci cea mai înaltă formă a existenţei umane, acest sâmbure de adevăr care dizolvă adânca dizarmonie şi asprimea luptei pentru existenţă ce bântuie natura întreagă.“2
Această întemeiată apreciere faţă de Iisus Hristos este în deplină concordanţă cu cea avută faţă de Biserică, faţă de rolul ei vital în formarea şi păstrarea limbii şi culturii române, cum citim, între altele, în articolul intitulat „Cu timpul au început a se recunoaşte“, unde poetul mărturiseşte: „Biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat.“3
În acest sens, într-un articol din ziarul Timpul din 2 februarie 1879, Eminescu precizează:
„Biserica răsăriteană e de optsprezece sute de ani păstrătoarea elementului latin de lângă Dunăre. Ea a stabilit şi a unificat limba noastră într-un mod atât de admirabil încât suntem singurul popor fără dialecte propriu-zise; ea ne-a ferit în mod egal de înghiţirea printre poloni, unguri, tătari şi turci, ea este încă astăzi singura armă de apărare şi singurul sprijin al milioanelor de români cari trăiesc dincolo de hotarele noastre. Cine-o combate pe ea şi ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal şi orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.“4
Eminescu este convins şi convingător în stabilirea relaţiei intrinsece dintre limbă şi neam, despre rolul unificator al limbii, deci şi despre rolul Bisericii ortodoxe în păstrarea şi cultivarea limbii noastre naţionale, cu alte cuvinte despre mariajul sacru dintre Biserică şi naţiune la români.
Coexistenţa nemijlocită de secole între Biserică şi neam poate fi înţeleasă ca un fel de unire ipostatică indestructibilă între cele două realităţi sau fenomene, distincte dar inseparabile, ca o relaţie perihoretică, cum într-un dans ontologic desfăşurat pe scena istoriei, ca o întrupare a Bisericii în neamul românesc şi a neamului românesc în Biserica lui Hristos. Acest lucru îl observă şi Teodora Sorina Coca într-un articol unde prezintă şi interpretează o serie de texte şi referiri ale lui Eminescu la doctrina şi credinţa creştină, la ortodoxie şi la Biserica ortodoxă în special, unde afirmă tranşant:
„Respectul pentru creştinism şi ortodoxie este nemărginit, poetul fiind într-o permanentă luptă cu cei care ponegresc şi atacă Biserica şi credinţa ortodoxă. Poetul este un creştin autentic, care stabileşte o relaţie profundă între ortodoxie şi patriotism.“5
Noţiunea de patriotism are la Eminescu o dimensiune sacră tocmai pentru că este legată de faptul că, şi de modul în care Biserica lui Hristos a plămădit fiinţa neamului, adică a tuturor generaţiilor consângene din istorie, numite cu o expresie care înfiorează şi stârneşte cel mai mare respect totodată, „moşii şi strămoşii“, adică până la daci şi mai departe, şi la care Biserica face referire într-un mod absolut impresionant şi copleşitor în consacrata expresie „Dumnezeul părinţilor noştri“.
Aceeaşi simbioză generatoare de dragoste de neam este indicată şi de identificarea „din moşi strămoşi“ a legii româneşti cu legea creştinească sau invers, adică a unui mod de a crede, a gândi şi a fi, înscris cu litere de aur, dacă vrem, „cu degetul lui Dumnezeu“ în sufletul neamului nostru.
Eminescu este clar în acestă privintă:
„Când dumnealor ne zic nouă că nu suntem români, râde lumea care ştie că ne ţinem grapă de părinţi ce neam de neamul lor au fost români,6 deci şi creştini.
Cum zicea şi Coşbuc: „Ştim şi noi o lege sfântă/ Şi de-un veac de ani acum/ Stăm cu ochii tot spre ţintă/ Mergem tot pe-acelaşi drum/ Pentru sfânta lege-a crucii/ Pentru limba ce-o vorbim/ Ce de-oţel pe săbii lucii/ Pus-am noi de când trăim“ (Ţară avem şi noi sub soare).
Iată de ce Eminescu numeşte Biserica „maica spirituală a neamului românesc“, pentru că ea este bastionul de rezistenţă împotiva tuturor tendinţelor de deznaţionalizare venite din diverse fronturi, atunci ca şi acum ea devenind un turn de veghe dar şi o cetate de apărare pentru românii din ţară şi de dincolo de hotarele ei.
Intr-un articol din ziarul Timpul Eminescu vorbeşte despre „Biserica lui Mateiu Basarab şi a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei şi unitatea etnică a poporului, ea care domneşte puternică dincolo de graniţele noastre şi e azilul de mântuire naţională în ţări unde românul nu are stat.“7
O altă afirmaţie care demonstrează indubitabil convingerea lui Eminescu despre rolul salutar al Bisericii ortodoxe în menţinerea fiinţei neamului românesc este făcută în contextul criticii aduse de Poet faţă de încercările de suprimare a limbii române în unele şcoli din Transilvania. Citim:
„Noi românii, formăm o biserică naţională, şi ca societate religioasă, ca biserică orotodoxă română, suntem un cor matur şi compact pentru a ne împotrivi la orice tendinţe care ar jigni libertatea conştiinţei şi cultura noastră naţională“.8
Este important a se vedea aici cum Eminescu nu zice că Biserica reprezintă un cor matur… etc, ci zice, „noi“, el deci recunoscându-se a fi înrolat în rândurile militanţilor ortodoxiei, ca făcând parte integrantă, organică, a unei biserici luptătoare pentru aspiraţiile vitale de libertate şi respect între alte culturi şi naţiuni, ale culturii şi neamului nostru.
Ca român autentic, Eminescu nu a vorbit despre Biserică dinafara ei, ci din interior, el identificându-se cu neamul său, deci cu legea moşilor şi strămoşilor lui ridicaţi de Biserică la un anumit rang de sfinţenie.
De aceea scrie Vintilă Horia, că „Eminescu fost atât de creştineşte (s.m.) legat de românism şi de omenie“,9 atât dragostea de neam cât şi omenia fiind, în istorie, caracteristici fundamentale ale poporului nostru.
Concluzii
Conservativ în mentalitate şi acţiune, admirator al virtuţilor istorice ale românilor sub vrednicii şi admirabilii săi domni şi voievozi în trecutul vechi şi recent, Eminescu a văzut în Biserica ortodoxă, şi ea, prin definiţie, conservatoare a valorilor de credinţă, gândire şi viaţă, un factor esenţial în păstrarea identităţii şi unităţii poporului său, în dezvoltarea sănătoasă a spiritului neamului românesc.
1 În articolul „Distinguendum est“ din Timpul, 29 iulie 1881.
2 Timpul, VI, nr. 81, 12 aprilie 1881, p. 1, citat în Theodor Codreanu, Eminescu incorect politic, Editura Scara, Bucureşti, 2014, p. 80.
3 M. Eminescu, Icoane vechi şi icoane nouă, Ed. Floarea darurilor, Bucureşti, 1996, p. 75. Vezi Theodor Damian, Ideea de Dumnezeu în poezia lui Eminescu, Ed. Eikon, Bucureşti, 2016, p. 132.
4 Mihai Eminescu, „Liber cugetător, liberă-cugetare“, în Timpul, 2 februarie 1879, în Opere, 1989, vol. X. p. 187, citat în Irina Nastasiu, „Eminescu, un apărător al Ortodoxiei“, în Credinţa Ortodoxă, an XIX, Nr. 1 (2015), ianuarie 2015, Bacău, p. 16. Vezi Th. Damian, op. cit., p. 132.
5 Teodora Sorina Coca, „Adevărul creştin în publicistica lui Mihai Eminescu“, în New York Magazin, An XIV, Nr. 679, 28 iulie 2010, p. 16.
6 Mihai Eminescu, „Liber cugetător…“, p. 150. Vezi şi Th. Damian, op. cit., p. 132.
7 În Timpul, (V), 14 august 1882; vezi M. Eminescu, Opere, vol. XIII, Publicistica, Ed. Academiei, Bucureşti, 1985, pp. 168-169.
8 Cf. Arhim. Mihai Daniliuc, „Iubea Eminescu Ortodoxia românească?“, în Credinţa ortodoxă, Revistă de cultură, atitudine şi spiritualitate a Episcopiei Alexandriei şi Teleormanului, An XVIII, Nr. 1 (203), ianuarie 2014, p. 16.
9 Vintilă Horia, „Peste încă o sută de ani: tot Eminescu“, în Stindardul românilor, Nr. 25-26, aprilie 1989, München.
