În istoria de douăzeci şi nouă de ani a Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, fie în regulamentul iniţial, fie în regulile ivite pe parcurs, devenite cutume conform practicilor absolut legale, niciodată nu s-a pus problema ca acesta să se acorde preferenţial poeţilor şi mai puţin poetelor, ori pe sexe, alternativ, un an un poet, alt an o poetă. Criteriile, de la început, au fost numai şi numai cele de valoare, nu altele, cum doresc unii acum dintr-o poziţie arogantă şi lipsită de orice fel de suport. Chiar de la început, de exemplu, nominalizările au inclus-o pe Ana Blandiana, care a obţinut premiul abia la ediţia a şasea, în 1996. De fiecare dată aceste nominalizări s-au făcut în urma unui sondaj riguros, în care erau propuşi cel puţin douăzeci şi cinci de poeţi/poete, din care, în urma acestuia, se alegeau nominalizaţii, iniţial cinci, apoi şapte, iar anul acesta nouă, datorită unui număr de voturi egale obţinute de unii poeţi, voturi care au impus acceptarea unui număr mai mare de nominalizări, fără să afecteze decizia noului juriu. Iată ce spunea regretatul Laurenţiu Ulici, preşedintele acestui juriu timp de zece ediţii, criticul literar care era la curent cu evoluţia poeziei române contemporane, în pragul celei de a zecea ediţii, considerînd încă de pe atunci că acest premiu este cel mai important premiul literar din România post-comunistă: „Au contribuit la această neobişnuită şi, poate, neaşteptată performanţă nominalizările – făcute de botoşăneni cu maximă atenţie şi instinct sigur al valorii –, opţiunile – lăsate în grija unui juriu de cinci critici din principalele centre culturale ale ţării, juriu mereu acelaşi – şi, nu în ultimul rînd, consistenţa financiară a premiului – asigurată, an de an, de rectificările impuse de rata inflaţiei, de către Primăria Municipiului Botoşani.“ Au trecut prin primărie în acest răstimp şapte primari (unul dintre ei, actualul, în trei legislaturi) şi sute de consilieri locali, care, unii cu un spirit vădit provincial, în diverse etape, au încercat să se lase pradă unor influenţe nefaste, dar cei care doreau acest lucru nu au izbutit tocmai datorită faptului că numai un astfel de juriu, cu o tradiţie creată prin valoarea autentică a poeţilor laureaţi, şi îndîrjirea în faptă bună a iniţiatorilor premiului au impus regula de neclintit de acordare a acestui premiu.
Astfel, de-a lungul primelor zece ediţii au obţinut laurii acestui premiu şi două poete: Ileana Mălăncioiu şi Ana Blandiana. Din 2001 şi pînă în prezent au mai obţinut laurii acestui premiu încă trei poete: Constanţa Buzea, Angela Marinescu şi Gabriela Melinescu. De-a lungul celor douăzeci şi nouă de ediţii, zece poete, cu opere poetice închegate şi convingătoare, au fost nominalizate, şi aşa cum am văzut, cinci dintre ele au obţinut premiul. Între timp o poetă importantă, nominalizată la ediţiile din urmă cu cîţiva ani, nu a dorit să mai fie nominalizată, renunţînd, din motive personale, la premiu, altă poetă a spus într-un interviu, cu ceva ani în urmă, că dacă va obţine premiul de la Botoşani îl va refuza, încît cîţiva ani n-a mai fost nominalizată. O poetă ca Mariana Marin urma să fie nominalizată, dar dispariţia ei fizică timpurie n-a mai făcut posibil acest lucru, regretînd, noi, că nu este în lista laureaţilor acestui premiu atît de disputat şi discutat de unii în mod defavorabil din diverse poziţii şi din motive din ce în ce mai ciudate.
Prin urmare, aşa cum a declarat într-un interviu recentul laureat al acestui premiu, la Botoşani, Ovidiu Genaru, procentul, pe sexe, al poeţilor români s-ar prezenta astfel: 70% bărbaţi şi 30% femei. Asta e realitatea. De unde să scoţi altele, cu opera omnia viguroasă, apreciată unanim de critica literară? Din desaga minţii celor care propun o astfel de abordare? Am căutat şi pe acolo era gol, pustiu, hău internautic! Adevărul este în ceea ce reflectă clar şi statistica în ce priveşte laureaţii acestui premiu. Pe lista lungă a sondajelor au mai intrat şi alte poete care, în fapt, au o operă poetică recunoscută în parte de critica literară, fie definitivată, fie în consolidare, şi anume încă vreo cinci poete, ale căror nume pot fi văzute în listele şi evidenţele noastre. Încît acuzele aduse nouă, orgaizatorilor, că am propune pentru nominalizări şi premiere doar nume de poeţi şi mai puţin de poete nu sunt fondate, ci vin dintr-o rea credinţă şi, mai ales, din dorinţa de a se face scandal la fiecare ediţie, legîndu-se, ei, justiţiarii, cei ce ţin, pasămite, într-un mod abuziv şi în faţa unui public care vine să vadă şi să audă altceva decît ceea ce aceştia scot pe gură, de corectitudinea politcă, de chestiuni, ciudat, feministe, cum s-a întîmplat şi la această ediţie prin atacul direct la organizatori şi juriu – juriu de altfel în proporţie de 80% nou şi ca medie de vîrstă tînăr, incluzînd şi o femeie, – acuzaţii jegoase, cum că ar/am fi de „mentalitate de secol XIX şi anchilozaţi“. Şi asta din gura laureatei la secţiunea Opus Primum, autoare de versuri care, cine ştie, face parte din vreo echipă de combatere a „violenţei domestice“ sau, probabil, în cercul în care creşte anarhic, o fi afectată de vreun precoce fixism, bazat pe prejudecăţi juvenile date ca înţelepciune sau poziţie de mare demnitate morală? Astfel aceasta, în cuvîntul ei de „mulţumire“ pe scena galei de decernare a premiului, a rostit vorbe care au stîrnit rumoare în sală şi pe scenă, dar, evident, aprecieri doar de la cel care o însoţea, fugind pur şi simplu după decernare, cum le stă bine laşilor.
Tăios, Anastasia spunea vorbe de ocară la adredsa organizatorilor şi juriului, ca să parafrazăm un titlu celebru de proză, dînd satisfacţie unor şacali de presă locală, care au făcut din asta un nou motiv de scandal. În fond praf pe toba lor scorojită, fără ecou, într-un spaţiu în care dorim măcar o dată pe an să se audă altceva nu bolboreseli de „babe comuniste“ (sau neo-comuniste) şi ţîfnoase. Ruşinos!
