Marele maestru indian Sri Ramana Maharishi, căruia îi este dedicat acest eseu, este familiar publicului românesc încă din perioada interbelică, graţie volumului A Search in Secret India de Paul Brunton, tradus la noi de Henriette Yvonne Stahl cu titlul succint India secretă. Figură clasică a spiritualităţii indiene şi mondiale, deşi vieţuirea sa pământească s-a plasat în perioada recentă a modernităţii (1879–1950), el este un mahatma, cum denumesc hinduşii un suflet eliberat, pe deplin stabilit în spaţiul inefabil al perfecţiunii spirituale. Un practician, aşadar, mai mult decât un simplu teoretician al sacrului, cu toate că, din imboldul de a-i călăuzi pe sincerii aspiranţi, a scris în diverse genuri, inclusiv în cel liric, întotdeauna focalizat pe învăţătura fundamentală a cărei dăruire o socotea a fi menirea încredinţată lui de soartă. Lui Sri Ramana Maharishi i s-au închinat numeroase biografii şi exegeze, de către erudiţi şi savanţi faimoşi de pretutindeni. Mulţi i-au căutat compania. Chiar şi C. G. Jung a plănuit să-l viziteze, pentru a renunţa, însă, prudent, în ultimul moment. Renunţare emblematică, despre care s-ar putea scrie mult, căci, la nivel subconştient, ea denunţă discrepanţa dintre eliberarea spirituală şi orice sistem de gândire, fie acesta oricât de ademenitor. O eventuală vizită la Maharishi i-ar fi distrus lui Jung iluziile îndrăgite, încă prezente în sclipitorul şi orbitor de frumosul corpus al operei sale. Chiar şi pentru Heinrich Zimmer, Maharishi reprezenta o pată albă pe terenul vast al cugetării indiene, prin această expresie ilustrul indolog vrând să spună, uimit, că realizarea sa este mai presus de înţelegerea omenească. Ashramul lui Sri Ramana Maharishi, un loc de elecţie pentru reunirea atâtor suflete însetate de absolut, şi-a continuat, neîntrerupt, existenţa şi rostul, reunind discipoli de pretutindeni, chiar din ziua fatidică, percepută cu tragism, a retragerii maestrului din forma sa fizică. În acest spaţiu ordonat, exemplar, se publică lucrări valoroase şi apare neîntrerupt, din anii ’60 ai secolului trecut revista „The Mountain Path“.
Deşi India secretă îi consacră lui Maharshi trei capitole substanţiale, cartea lui Arthur Osborne, The Path of Self-Knowledge, pe care am tradus-o (a apărut la Editura Herald cu titlul Sri Ramana Maharishi sau Calea Cunoaşterii Supreme, în anul 2003 şi, ulterior, într-o a doua ediţie, în anul 2015), constituie cea dintâi biografie completă şi totodată prima analiză mai amplă a învăţăturilor sale ce a văzut lumina tiparului în ţara noastră. Să precizăm şi elementele unui benefic context: ea a fost precedată de traducerea în două volume a volumului de Convorbiri (Talks with Sri Ramana Maharishi), datorată poetei Elena Liliana Popescu, şi, în ultimii ani, succedată de alte numeroase traduceri ale unor volume de amintiri sau reflecţii închinate înţeleptului indian. Aşadar contribuţia lui Sri Ramana Maharishi la spiritualitatea mondială capătă un contur tot mai pregnant în peisajul cultural românesc.
Sri Ramana poate fi socotit, fără exagerare, o personalitate revoluţionară: şi-a dobândit Realizarea la vârsta de şaptesprezece ani, în absenţa unui Guru, fără alt maestru decât Sinele său. Acesta a fost, de altfel, unicul Guru pe care l-a recunoscut vreodată. A regăsit descrisă întocmai experienţa trăită de el în textele upanişadice clasice, fără a fi influenţat aprioric de vreo scriptură. Fixarea în Sine, definitivă, este crezul vieţii sale, al profilului de Maestru veritabil, atribuit lui de o multitudine de căutători. Sacrificarea condiţiei laice, debut al oricărui ascetism asumat, s-a petrecut în chip neconvenţional, ca act de supunere exclusivă faţă de Sine şi nu faţă de vreo instituţie umană, fie ea chiar şi un ordin monahal. Dincolo de evlavia obişnuită, în cazul său e vorba de o revelaţie radicală, de o trăire pe cont propriu. De altfel, şi în cazul său s-a observat diferenţa dintre religiozitatea de tip oficial şi realizarea efectivă: în templul Arunachaleswar din Tiruvannamalai elementele conservatoare, ritualice, au fost constant preferate metodelor principiale, revitalizante, ale lui Maharishi, uneori neînţelese. Este firesc să se întâmple aşa: fiecare formă de practicare a sacrului corespunde unui anumit stadiu de dezvoltare interioară a omului, niciuna deci nu este inutilă sau de prisos. Divinul e ubicuu, ne asigură Maharishi, încât accederea la el e străină de orice preeminenţă sau justificare – naţională, confesională, rasială, socială, politică, de orice componentă formală a lumii create, de fenomenalitate, în esenţă. Spiritul e transcendent, astfel îşi împărtăşeşte înţeleptul crezul trăit, asumat, probat prin însăşi viaţa sa. Ce dovadă mai grăitoare ar putea exista decât faptul că n-a făcut nicicând diferenţe între oameni, acceptându-i ca învăţăcei pe toţi cei lăuntric pregătiţi, indiferent de naţionalitate, sex, castă, convingeri religioase poziţie socială ori avere? Pe lângă adepţii menţionaţi de Arthur Osborne în volumul pomenit mai sus, se revendică din tradiţia lui Maharishi sau îi recunosc rolul decisiv în formarea lor personalităţi de anvergură: Swami Lakshman Joo, conducător al shivaismului din Kaşmir, Sri Lakshmana Swami, Sri Harilal Poonja (Papaji), faimosul mahatma din Lucknow, celebrul yoghin Paramahansa Yogananda şi, nu în ultimul rând, remarcabilii discipoli nehinduşi care au dobândit Iluminarea: englezul Paul Brunton, americanul Robert Adams, francezul Swami Abhishiktananda (Fr. Henri le Saux) şi alţii.
Pentru a-l înţelege pe Sri Ramana Maharshi sunt improprii dogmatismul, fanatismul, tirania convertirii şi, în egală măsură, erudiţia. Ideală rămâne doar receptivitatea conştiinţei, aflată în acea pace divină care „întrece orice înţelegere“. În finalul monumentului tratat Filosofiile Indiei de Heinrich Zimmer găsim următoarea frază sugestivă, aparţinând lui Joseph Campbell, îngrijitorul operei postume a faimosului indianist:
„În ultimă analiză, e legitimă afirmaţia că niciodată credinţa autentică a Indiei n-a putut fi deprinsă aşa cum se cuvine în colegii şi academii. Nici enumerările variatelor ei perspective nu sunt în stare să ne-o definească mai lămurit. Şi aceasta, deoarece viabilitatea ei se regăseşte în moksha adevăraţilor ei înţelepţi, de pildă Ramakrishna (1836–1886) în veacul al XIX-lea şi Ramana (1879–1950) în secolul nostru. Aceste gâşte sălbatice (hamsas), propovăduind în număr mare pe toată întinderea ţării Bharata (India), au reînnoit pentru eternitate inefabilul mesaj, în chipuri diverse, pe care filosofii le clasifică, iar adhikarin-ii [învăţăceii] le transcend“.(1)
Descifrăm în această concluzie aparent paradoxală suprema generozitate: aceea de a lăsa fiecăruia un drum pe deplin deschis, cel al experienţei personale, de neînlocuit. Iluminarea e departe de orice intelectualism, de orice izbucnire sentimentală ieftină, tranzitorie. După încheierea tuturor tomurilor, după închiderea tuturor discursurilor pasionale, în liniştea ce se instaurează, când travaliul încă nici n-a început, o întreagă lume magnifică, de tăria diamantului (vajra), ne aşteaptă răbdătoare s-o explorăm. Singuri, fără a ne sprijini pe aserţiunile, gândurile şi trăirile altora decât ca pe nişte călăuze vremelnice, ce se vor topi, la momentul potrivit, în Sursă. În acest sens îl sfătuia Sri Ramana pe unul din învăţăceii lui, dornic să părăsească ashramul în vederea aprofundării filosofiei vedantine, pentru ca abia apoi să se reîntoarcă: „Ar fi o strădanie fără sfârşit, dar, dacă locuieşti în Sinele tău, la orice întrebare va răsuna pe dată răspunsul, aidoma unui ecou pornit din centrul inimii tale“(2).
Deşi metoda istorică nu e, la rându-i, nici ea esenţială, Spiritul reactualizând mereu, exemplar, doar Eternitatea, se cuvine să ne referim totuşi la câteva repere, geografice, faptice şi teoretice, apte să lămurească singulara figură a lui Sri Ramana Maharshi, acest „soare al Cunoaşterii Supreme“ (Jnana). Orientarea sa e inseparabilă de religiozitatea imemorială, pur asiatică, a sudului Indiei, de dinaintea invadatorilor arieni indo-europeni, ce aduceau cultura vedică. Născut în ţinutul Tamil Nadu, dintr-o familie a castei brahmanice, Maharshi se revendică neîndoielnic din spiritualitatea aborigenilor, cu o vechime de peste şase milenii. Tărâmul Tamil e un topos misterios, încă insuficient descifrat, leagăn al practicilor Yoga şi al celor cu caracter devoţional, pronunţat intuitiv, ce se bazează pe experienţe concrete, personale, mistice.(3) Contribuţia acestei populaţii dravidiene e de acelaşi tip cu a celorlalte civilizaţii de substrat (tibeto-birmane, polineziene etc.). Cert este că însuşi zeul Shiva, precum şi calea de eliberare jnana-marga, reactualizată de Sri Ramana, provin din acest ansamblu nearian, chiar dacă paternitatea lor exactă nu a fost încă stabilită amănunţit, în urma cercetărilor de până acum.
Sacralităţii inefabile a miticului Tamil îi aparţine şi Muntele Arunachala, la poalele căruia se întinde străvechiul oraş Tiruvannamalai. El adăposteşte un templu venerabil, dedicat lui Shiva Arunachaleswar (Shiva manifestat ca Arunachala, sub semnul elemental al focului). Este locul unde a luat sfârşit călătoria adolescentului Venkataraman (numele de botez al lui Sri Ramana), prin identificarea cu Sinele Suprem. De atunci nu a mai părăsit muntele sacru, locuind în peşterile lui şi asistând impasibil la formarea ashramului în jurul său, aproape de mormântul mamei sale.
Ce însuşiri deţine acest munte, încât să determine şi să împlinească o căutare spirituală? Asceţii trăitori, încă din antichitate, pe versanţii lui, nu îl considerau o simplă formă de relief, ci întruchiparea vizibilă a zeului Shiva. Nici acesta nu este un zeu oarecare între alţii, ci Spiritul însuşi, Brahman, Sursa pe care e strâns întreţesută nemărginirea cosmosului. De culoare roşietică şi nu foarte înalt (818 metri), mai degrabă un deal, dar inaccesibil până în vârf din cauza verticalităţii crestelor, Arunachala este muntele de foc capabil să ardă într-o clipită ignoranţa ego-ului. Din acest motiv el a fost considerat guru-ul suveran al nenumăraţilor anahoreţi ce au meditat de secole pe costişele lui, dobândind perfecţiunea: Jnanasambandhar, Arunagirinathar, Virupaksha Devar, Guhai Namasivaya, Guru Namasivaya, Ishanya Deshikar, Seshadri Swamigal şi, desigur, Sri Ramana. Nota fundamentală i-au conferit-o însă legendarii Rishis şi Siddhas din vechime, precum Dakshinamurthi, veritabilul Adi-Guru, adică maestrul primordial. Acesta, sub un arbore de banyan, le predica în tăcere celor patru discipoli ai săi doctrina nemijlocită a Sinelui, fiind considerat întruparea lui Shiva, zeul asiatic, non-arian, asimilat de civilizaţia vedică, dar transmiţând nealterată credinţa originară a celor pentru care realitatea spiritului era vădită şi axiomatică.
Majoritatea discipolilor Muntelui-Sine l-au venerat prin imnuri şi ode, sub diferite nume: Sonesan, Sonegiri, Annamalai „Inaccesibilul“, Sonachala, Arunagiri. Printre ei se remarcă Guhai Namasivaya (sec. XVI-lea), Guru Namasivaya (sec. al XVI-lea), Ishanya Deshikar (sec. XVIII–XIX) şi, în secolul nostru, preotul şi călugărul benedictin Fr. Henri le Saux, devenit, în grotele sale, ascetul Swami Abhishiktananda, din al cărui Jurnal reproducem: „Există un mister în Arunachala. Ce e acesta? De ce de un car de vreme atâţia au fost atraşi de «magia» lui? Ca fii mai mari, ei au venit din toate părţile. Şi eu am sosit, de dincolo de mări. Fascinat. De unde această stranie senzaţie? De ce, în ciuda disconfortului cotidian, mă simt pe deplin fericit şi împăciuit aici, ca niciunde altundeva? De veacuri această fascinaţie atrage necontenit asceţi. Există ceva aparte în peşterile Muntelui Arunachala. Trăind în ele, înţelepţii au impregnat stâncile cu viaţa lor lăuntrică. Şi totuşi, e mai mult decât atât. Brahman locuieşte grotele inimii, spun Upanişadele. Aici este peştera lui Brahman însuşi, nu atât în sensul că el vieţuieşte în mine, ci în acela că eu vieţuiesc în el (…) Ramana a trăit taina unităţii pe Muntele Arunachala cel iluminat şi iluminant“.(4)
Sfinţenia Muntelui nu ţine de animism, ci de prezenţa efectivă a Divinului. De altfel, concepţia universului ca realitate unică, de natură spirituală şi impersonală, desfăşurându-se în lumea sensibilă, e o imagine tipică a cugetării indiene: „Creaturilor le sunt început, sfârşit şi mijloc, o Arjuna; cunoaşterilor eu le sunt cunoaşterea Sinelui Suprem, celor ce discută (în controversă) eu le sunt doctrina (adevărată)“.(5)
Concepţia (sau, mai precis, realizarea) lui Sri Ramana Maharshi se înscrie pe o linie filosofică ale cărei jaloane majore sunt Upanişadele, Advaita Vedanta, Bhagavad-Gita, însă Maestrul a specificat aceste înrudiri şi conexiuni ulterior Realizării de sine. Pe drept cuvânt, el trebuie privit ca un reprezentant eminent al orientării Advaita (non-dualism), un desăvârşit vedantin şi erudit în multiple domenii (religios, lingvistic, cultural, medical etc.): dar, în chip fundamental, drept un Iluminat, cu o percepţie directă a Cunoaşterii Supreme. Toate celelalte achiziţii intelectuale le-a asimilat după Trezirea survenită la şaisprezece ani, într-o notă similară îndemnului hristic de a accede cu prioritate la contactul direct cu divinul, fără a ne îndoi că toate celelalte elemente necesare existenţei ni se vor dărui după aceea.
Sri Ramana Maharshi nu propune un sistem filosofic ori religios, ci ne urgentează să facem un salt ontologic. Doar graţie lui vom regăsi în noi înşine Scânteia divină primordială, îl vom şti pe „cel care, stând în toate fiinţele (bhuta) este altul decât toate fiinţele, pe care toate fiinţele nu-l ştiu, căruia toate fiinţele îi sunt trup, care rânduieşte dinlăuntru toate fiinţele, acesta e Sinele tău, rânduitorul lăuntric, nemuritorul“.(6)
Democrat într-ale Spiritului, după cum reiese şi din paginile biografiei sale, Maharshi este accesibil oricui îi pătrunde esenţa învăţăturii, în cea mai autentică tradiţie upanişadică. Potrivit acesteia, adevărurile ultime nu se limitau la casta brahmanică, a profesioniştilor sacrului, ci erau dezvăluite, cu condiţia unei afinităţi structurale, în egală măsură şi regilor (casta kshatriya), femeilor, celor din castele inferioare, unor copii sărmani ş. a. Deschiderea spre Sri Ramana nu e o relaţie interpersonală, ci una întemeiată pe revelaţie, pe descoperirea identităţii fundamentale dintre sufletul cosmic (Brahman) şi cel individual (atman), prin pura, neprihănita cunoaştere experimentală. Această comprehensiune, comună iluminaţilor din toate timpurile, nu e derivată sau secundară, ci este Sursa însăşi, Fiinţa în substanţialitatea ei, simultan subiect şi obiect, descrisă în Vedanta ca Sat–Chit–Ananda. Este o stare de conştiinţă la fel de tangibilă ca lumea înconjurătoare – ca să vorbim în termenii stării noastre de acum, marcată de iluzia cosmică (maya), pentru a afla ulterior şi a ne convinge prin experimentare directă că e singura stare într-adevăr reală. Vom deveni conştienţi atunci că tocmai ea dă preţ şi consistenţă lumii fenomenale, pe care o socotim pe nedrept etalonul nostru de realitate în acest moment al incompletitudinii noastre. Mai mult chiar, suntem această realitate constând în ceea ce persistă nemodificat în noi, dincolo de şi prin încercările complexe ale vieţii sau ale acrobaţiilor intelectuale, încât nu avem nimic de aflat, nimic de cucerit, de vreme ce suntem deja Aceasta, ne-o repetă Sri Ramana; aproape cu aceleaşi cuvinte cu care se exprimă exponenţii altor curente spirituale; de pildă, cei ai budismului Zen: Satori nu este o condiţie specială a spiritului, nu este ceva ce trebuie obţinut, satori este starea normală a spiritului“.(7)
Maharshi ne învaţă cu subtilitate că sacralitatea universului fiind un dat, nu avem decât să ne trezim la ea, să ne statornicim în ea, ca într-un nou, dar ancestral, registru existenţial, familiar şi definitoriu pentru condiţia noastră genuină (sahaja).
În calitate de jnani, el îi privea pe toţi ceilalţi în mod identic: nu ca pe bătrâni, copii, bărbaţi, femei, ticăloşi sau virtuoşi, ci ca pe Spiritul neclintit, intrinsec, evident pentru cel înzestrat cu o atare percepţie. Uniunea cu Sinele Suprem coincide cu extincţia eului mărunt, individual (jiva), a acelei false entităţi ce vede creaţia în diviziunile şi fragmentările ei. Ego-ul, iată un concept central în experienţa traversată de Sri Ramana, unul demascat însă ca fiind total lipsit de realitate. Oamenii i-o atribuie, prin ignoranţa lor (avidya), prelungire a ignoranţei cosmice, maya. Cu toate acestea, de îndată ce reuşim să ne croim drum până în adâncul Realului, inadvertenţele cad de la sine, împreună cu suma trăsăturilor negative, iar ego-ul e revelat ca ireal. Sunt recomandări pe care Maharshi le face fără a obosi, într-o terminologie diversă, atotcuprinzătoare, general umană. Ego-ul e sinonim cu Satana, ispititorul şi învrăjbitorul, a cărui palidă şi umbroasă prezenţă reprezintă doar un reflex stins al orbitoarei lumini a Divinităţii. Sau, conform unei alte imagistici, Bătrânul Ticălos arhetipal, obişnuit să-l terorizeze pe călugărul sufi Mula Nasrudin. Ego-ul este expertul în a sfâşia, destructura şi dezbina, într-o încercare perpetuă (disperată, în fond) de a rupe magnificenţa Unicului, pentru a-l târî în infernalul turn Babel al plurivocităţii infinite. Ceea ce era frumuseţe cosmică, înmiită întruchipare armonică pulsând la unison, omagiu adus Supremului, cu ochii de-a pururi întorşi spre El, devine, în absenţa conştiinţei esenţei sale, zgomot, stearpă fărâmiţare în miriadele cioburilor de oglinzi. Ne reamintim superbul strigăt melancolic din Ramayana, în faţa splendorii imperiului unor demoni. Autorul epopeii deplânge perfecţiunea lui inutilă, cunoscându-i destinul inexorabil: înstrăinat şi deviat la obârşii, peste câteva momente îi va suna ceasul.
Ideile lui Sri Ramana, de o eternă actualitate, reprezintă o invitaţie şi, totodată, un avertisment: să nu ne lăsăm covârşiţi de forme, în plină civilizaţie consumistă, să nu supralicităm sau idolatrizăm ceea ce este secundar Întâiului: condiţie socială, sex, naţionalitate, meserie, studii, orientare religioasă, politică, avere, posesiuni etc. Sunt numai roluri, avem datoria să le jucăm corect, dar fără a ne confunda cu ele, deoarece natura noastră reală este alta: vocaţia de a fi nelimitaţi. Ipostazele mundane, oricât de strălucite, nu ne oferă plenitudinea adevărată; dimpotrivă, propria lor bogăţie provine din Sursa tăinuită în noi, din inepuizabilele ei posibilităţi pe care nici nu le bănuim, mulţumindu-ne exclusiv cu firimiturile ego-ului. Zădărnicia instigatorului e zugrăvită cu vigoare de marele yoghin şi poet tibetan Milarepa: „Toate căutările lumeşti nu au decât un singur şi inevitabil sfârşit: durerea; acumulările sfârşesc în risipire, construcţiile în ruină, întâlnirile în despărţire, naşterile în moarte“.(8)
Întâiul e fundamentul veşnic al religiilor, al căror adevăr final e unul, cel plămădit în sufletul credinciosului. Scripturile omenirii, marile ei credinţe, toţi Maeştrii autentici sunt una, declară Sri Ramana. Rolul lor e acela de a aduce în stare de efervescenţă conştiinţa fiecărui individ în parte, de a o activa până la recunoaşterea provenienţei ei din Divin şi a identităţii cu el. Aceste precepte nu contrazic câtuşi de puţin creştinismul, creat de oameni în jurul lui Iisus, care este Sine pur, Divin nealterat, predicând: „Împărăţia lui Dumnezeu nu vine în chip văzut. Nici nu vor zice: Iat-o aici sau acolo. Căci, iată, împărăţia lui Dumnezeu este înlăuntrul vostru“(9) şi, „slava pe care Tu Mi-ai dat-o le-am dat-o lor, ca ei să fie una, precum Noi una suntem; Eu în ei şi Tu în Mine, ca ei să fie desăvârşiţi întru una“.(10)
Iisus nu a pretins să fie cinstit în postură de om. Fiind etern, a dorit să figureze prin jertfa sa adevăratul drum şi ţel al omenirii: acela de a rămâne Sine triumfător, prin moartea ego-ului efemer. S-a recomandat ca Fiu al lui Dumnezeu Tatăl, prezent în Vechiul Testament, a acţionat în numele Lui, proclamându-se Una cu El. Între Vechiul Testament şi Noul Testament continuitatea e aşadar perfectă, mult mai solidă decât pare la prima vedere.(11) Dumnezeu a cerut în Vechiul Testament să fie venerat sub numele „Eu sunt (cel ce sunt)“, iar Fiul s-a prezentat, în chip firesc, sub acelaşi nume, fapt accentuat în numeroase pasaje din Evanghelia lui Ioan. Tocmai această revendicare, această rostire a identităţii cu numele tabu nu i-a fost iertată şi i-a adus tragicul sfârşit pe cruce. Or, denominaţia respectivă coincide cu cea menţionată în scrierile arhaice indiene: „La început, Acesta nu era decât Sinele (atman), cu înfăţişarea Omului (purusha). Cercetând în jur, el nu a văzut nimic în afară de sine (atman). «Eu sunt acesta», a grăit el la început. Drept pentru care s-a numit «Eu». De aceea, şi în vremea noastră, cel chemat spune la început «Eu sunt», rostindu-şi pe urmă celălalt nume pe care îl are“.(12) Iar Sri Ramana preciza: „Întregul unic, infinit, neştirbit (plenum) deveni conştient de sine însuşi ca Eu. Acesta e numele originar. Toate celelalte (…) sunt dezvoltări ulterioare“.(13)
Sinele Suprem este Existenţa cosmică unitară, vibrând de un continuu Eu Sunt. Sufletul ajuns în acest stadiu nu mai are nimic altceva de înfăptuit. Esenţa căii de eliberare jnana, reactualizată de Maharshi, constă în revelarea Sinelui printr-un neobosit interogatoriu interior, cuprins în întrebarea: „Cine sunt eu?“. Căutarea nu se materializează în cuvinte sau noţiuni şi nici măcar nu aşteaptă o rezolvare în planul discursiv; dimpotrivă, neformulată conceptual, angajează întreaga personalitate a căutătorului. Investigaţia nu e încununată de un răspuns verbal, căci fiecare om îl poartă deja în sine, chiar dacă-l ignoră. Momentul trezirii este însăşi Realizarea. E calea cea mai veche şi mai directă, practicată odinioară de Rishis şi Siddhas pretutindeni în India şi cu deosebire în ţinutul Tamil, pe Muntele Arunachala. Simplitatea ei, neornamentată de ritualuri, dogme ori teorii filosofice, conduce la surprinderea pe viu a realităţii tutelare a omului, aflată în Inima sa spirituală (hridayam), nesuprapusă inimii anatomice, despre care glăsuiesc textele sacre: „La fel de mare ca spaţiul (din jurul nostru) este şi spaţiul acesta dinlăuntrul inimii. Înlăuntrul său sunt strânse laolaltă atât pământul, cât şi cerul, atât focul, cât şi aerul, atât soarele, cât şi luna, fulgerul, stelele şi atât ceea ce ai, cât şi ceea ce nu ai (în lumea de) aici; în el e strâns totul laolaltă“.(14)
E luarea de contact cu originea Creaţiei înseşi, cu temelia universului animat şi inanimat, uşor, dar şi anevoie de găsit, printr-o concentrare interioară regresivă, ştiinţifică şi intens discriminatorie. Existenţa ultimă depăşeşte orice dualitate, situându-se dincolo de nume şi formă (nama-rupa). Imposibil de redat în cuvinte, constituie o energie uriaşă, magmatică, în acelaşi timp calmă şi hieratică, omnipotentă şi suavă. Prin definitiva stabilire în pacea Inimii, ceea ce dădea impresia de singurătate se dovedeşte a fi comunitate şi comunicare reală între fiinţe, fiindcă este structurală, construită pe temeiurile Sinelui, nu ale ego-ului. Modalitatea ei optimă de transmitere e tăcerea transcendentală, o tăcere-forţă ce precede raţiunea şi rostirea ei. Aceasta e upadesa (instrucţia spirituală) oferită de Sri Ramana Maharshi, consolidată de el pe Muntele Arunachala. În primordialitatea omului se află izvorul fericirii sale, iar orice exteriorizare este o îndepărtare de ea, o irosire. Meritul suprem al lui Maharshi rezidă în accentul pus pe individualitatea umană ca nucleu al sacrului.
Într-o împrejurare dramatică, legată de o acţiune juridică intentată de un impostor, fost discipol, s-a ilustrat încă o dată consecvenţa viziunii lui Maharshi.(15) În cadrul juridic fiind imperios necesară definirea „etapei de viaţă“ (asrama), în loc să se încadreze într-o categorie ce l-ar fi avantajat, Maharishi a optat pentru cea mai dificilă, declarându-se un atiasrami. Era un stadiu (asrama) menţionat în scripturi (shastras), dar puţin cunoscut în zilele noastre, indicând un individ situat dincolo de cele patru asramas oficiale (elev, cap de familie, ascet şi înţelept rătăcitor). Două versete din Suta Samhita întregesc răspunsurile pe această temă ale lui Sri Ramana: „O persoană care a dobândit cunoaşterea adevărată cu ajutorul vakyas-urilor vedantine (prin studiul Vedelor) şi care deţine experienţa beatifică a lui atma nu e supusă niciunor restricţii“, iar „Dharmas-urile (obligaţiile) specifice castelor şi asramas-urilor nu îi constrâng pe aceia, bărbaţi sau femei, care au atins cunoaşterea limpede a lui Brahman.“(16)
Atitudinea şi condiţia unui atiasrami nu trebuie confundată cu bunul plac. În lumina autonomiei spirituale a celui unificat cu Centrul său interior, actele proprii se transformă în automatisme la dicteul acestuia. Nu mai există ego, aşadar nici voinţe ori dorinţe de ordin personal, ci doar un destin ce se cere împlinit, acţiuni ce vor fi percepute şi interpretate în regim sacru, iar nu terestru. Până şi în călătoria spre Muntele Arunachala descifrăm ordinul dumnezeiesc prin care tânărul s-a lăsat răpit de un continent visat ori mai degrabă intuit. Apoi Muntele l-a modelat treaptă cu treaptă, până la a-i dărui măreţia unui Maharshi.
Intensitatea holistică a Sinelui ar putea justifica o amplă dizertaţie asupra problematicii Unicului, postulată de-a lungul istoriei omenirii în religie, filosofie, artă şi chiar ştiinţă. Creaţia de orice natură îşi are obârşia în inconştienta tânjire, de nereprimat, a omului, de a-şi regăsi natura spirituală. Experienţa umană e un tot solidar. Învăţăturile lui Maharshi consună cu moştenirea taoismului, a lui Buddha, a antichităţii spaţiului mediteranean, fie în Egipt, fie în Grecia, dar şi cu cea a Evului Mediu german, prin glasul aparte al lui Meister Eckhart, cu cea a sufismului, a pleiadei de yoghini şi maeştri indieni, dar şi a sfinţilor catolicismului şi ai ortodoxiei: Toma D’Aquino (îndeosebi în ultimele sale zile, când a simţit că tot ce scrisese erau simple paie faţă de adevărul divinului, trăit pe viu), Bernard de Clairvaux, Francisc de Assisi, Simion Noul Teolog, Serghei de Radonej, Serafim de Sarov. O listă fatalmente incompletă. Intuiţia difuză a Unului nu e străină nici de cugetarea europeană dintotdeauna. Pot fi citaţi în această ordine de idei Platon, Plotin, Hume, Berkeley, Kant, Heidegger, Wittgenstein. Aceste câteva trimiteri disparate au un caracter de mozaic, menirea lor fiind doar aceea de a confirma spusele lui Maharshi: spiritul e omniprezent, imposibil de monopolizat de către cineva anume, epifaniile lui, cvasiidentice, ivindu-se în cele mai neaşteptate spaţii şi perioade. Nu e necesar a-l deprinde ori primi din afară, el nu aşteaptă decât să fie dezvăluit dintre faldurile dese ale fenomenalului, ale devenirii. Condiţia noastră deviată nu e un motiv de tristeţe. Însăşi multiplicitatea dansantă a lumii (maya) reprezintă un vehicul extrem de nimerit pentru revenirea la matcă (şi se pare, de altfel, că tocmai acesta îi este rostul tainic), în momentul de graţie al receptării ei în calitate nu de lume, ci de simbolică, dramatizată derulare a Divinului. În acest context comentează Sri Ramana(17) întreita aserţiune a filosofului Shankara (circa 800 A. D.), cel care a sistematizat doctrina Advaita Vedanta prin trei afirmaţii înşelător contradictorii: 1. Brahman e real. 2. Universul e ireal. 3. Universul e Brahman. Se poate observa că, în această succesiune ideatică, universului nu i se neagă realitatea; din contră, el e real dacă (şi numai atunci când) e sesizat ca Sine, dar se dovedeşte ireal atunci când este socotit o fiinţare separată de acesta.
Miracolul vieţii va fi trăit chiar aici, chiar acum. Amarului şi anxiosului adagiu sartrian „L’enfer c’est les autres“, valabil în planul ego-ului, i se contrapune senina certitudine a lui Sri Ramana Maharshi: „În conştiinţă nu există «alţii»“. Mesaj optimist, îndepărtat şi apropiat, arhaic şi proaspăt, ideal pentru epoca „foiletonistică“ (Herman Hesse) pe care încă n-am sfârşit-o de parcurs. Marcând drumul spre Conştiinţă (universală şi nu particulară), nu e închidere, ci coparticipare la Fiinţarea neţărmurită. El transferă centrul de greutate al concepţiei dinspre momentan-vizibilul instabil şi perisabil înspre imuabilul nepieritor, aparent ascuns, dar din ce în ce mai limpede, graţie efortului spiritual: Existenţa rotundă, neştirbită, satisfacţie veşnică în sine, nedatorată fugitivilor stimuli externi. Este mesajul generos al unuia dintre cei mai autentici Înţelepţi ai Indiei de azi şi de dincolo de timp.
Note
1. Philosophies of India, New York, 1956, p. 614.
2. V. Ganesan, Not There, It’s Here!, în „The Mountain Path“, Tiruvannamalai, Aradhana Issue, June 1992, vol. 29, nr. 12, p. 1.
3. Confer Heinrich Zimmer, Introducere în civilizaţia şi arta indiană, Bucureşti, 1983, Capitolul IV, subcapitolul 5, şi Mircea Eliade, Yoga. Essai sur les origines de la mystique indienne, Paris, Bucureşti, 1936, capitolul IX.
4. Diary (ziua de) 4. 3. 1953, în „The Mountain Path“, Tiruvannamalai, Aradhana Issue, June 1993, vol. 30, nr. 12, p. 39.
5. Bhagavad-Gita, X, 32, în Filosofia indiană în texte, traducere de Sergiu Al-George, Bucureşti, 1981, p. 78.
6. Brhadāranyaka-Upanişad, III, 7, 15, în Cele mai vechi Upanişade, vol. 1, traducere de Radu Bercea, Bucureşti, 1993, p. 65.
7. Taisen Deshimaru, Zen adevărat, Chişinău, 1993, p. 68.
8. Rechung Dorje Tagpa, Milarepa, Bucureşti, 1991, p. 182183.
9. Luca, 17, 2021.
10. Ioan, 17, 2023.
11. Vezi David Godman, I Am – the First Name of God, în „The Mountain Path“, Tiruvannamalai, Aradhana, Issue, June 1992, vol. 29, nr. 12, p. 2635, continuat în „The Mountain Path“, Jayanthi Issue, December 1992, vol. 29, nr. 34, p. 126142.
12. Brhadāranyaka-Upanişad, I. 4, 1, în Cele mai vechi Upanişade, p. 37.
13. Talks with Sri Ramana Maharshi, convorbirea nr. 92, apud David Godman, I Am – the First Name of God, în „The Mountain Path“, Tiruvannamalai, Aradhana, Issue, June 1992, vol. 29, nr. 12, p. 26.
14. Chāndogya Upanishad, VIII, 1, 3, în Cele mai vechi Upanişade, p. 211.
15. Vezi David Godman, Bhagavan the Atiasrami, în „The Mountain Path“, Jayanthi Issue, December 1991, vol. 28, nr. 34, p. 112122.
16. Ibidem, p. 115.
17. Vezi şi Be as You Are. The Teachings of Sri Ramana Maharshi, edited by David Godman, Londra, 1992, partea 6, cap. 17.
