Miorcanii Piei Pillat

Miorcani

Miorcanii pe care Dinu şi cu mine i-am cunoscut şi care ne-au posedat (sau cel puţin pe mine m-au posedat) aparţineau într-un sens universului tolstoian; şi cred că toate acele moşii sau conacuri nord-moldoveneşti se situau într-un timp, într-o eră, într-un spaţiu, scos din orice dimensiune contemporană. Din pură întâmplare existau în secolul al XX-lea, pentru că noi ne aflam plantaţi în acel secol. Dar esenţa, sufletul, ca şi concretul locurilor aparţineau atimpului, şi purtau în ele conturul estompat şi tremurat şi infinita, sfâşietoarea poezie a locurilor marcate de destin.

Casa, pe care am cunoscut-o prima oară, când aveam cred 7-8 ani, când am mers acolo singure, Maica şi cu mine, pentru întâia dată după primul război mondial – casa era vrăjită, şi adormită în somnul [pe] jumătate coşmar, pe jumătate uitare, care încremeneşte anumite locuri, peste care se rostogoleşte istoria, cu tot tragismul ei. Dinu, mama, tata, Grandpapa, ei, toţi, nu au mers la Miorcani decât peste alţi câţiva ani, de abia după ce Maica, cu toate femeile din sat, şi câţiva ţărani, au repus totul pe picioare. Eu am făcut parte din acea reconstrucţie, pentru că voiam să merg cu Maica acolo.

Când mă gândesc înapoi la acea epocă, îmi dau seama de nemaipomenitul curaj al Maichii, de acel invincibil şi constructiv optimism, cu care ataca orice greutate care ar fi descurajat şi oprit în loc pe mulţi, mulţi alţii, şi care, de fapt, crea întotdeauna ordine din haos, şi armonie din dezordine, curăţenie şi confort din murdărie şi dărâmătură. Nu cred că mulţi au cunoscut-o pe Maica, aşa în profunzime, cum am cunoscut-o eu. Pentru că am făcut parte din viaţa ei. Şi pentru că am iubit-o. Cred că nu poţi cunoaşte, într-adevăr, în adâncime pe cineva decât dacă iubeşti acea fiinţă. Altfel te opreşti doar la suprafaţa ei. Maica a fost, cu siguranţă, cea mai democrată, cu adevărat, cea mai socialistă, aş putea spune, dintre absolut toţi oamenii pe care i-am cunoscut. Iar Grandpapa a fost cel mai tiranic şi cel mai feudal.

Maica lucra cot la cot, scărmănând lâna din toate saltelele, spălând pe jos, frecând, vopsind, tencuind etc., cu ţărancele, iar eu, la fel, cu copiii din sat care-şi petreceau cu mine veacul în parcul Miorcanilor. Maica vorbea exact în acelaşi fel cu ţăranii, ţărancele, ţiganii, ca şi cu mine sau [cu] ceilalţi moşieri (pe care de altfel îi vedeam extrem de rar) şi, sunt sigură, la fel vorbea cu Regina¹.

În fiecare seară, după lucru, oricât de istovită fiziceşte cu munca grea din casă şi din parcul sălbăticit, îşi pieptăna acel păr lung, des, negru, minunat, cu un pieptene des, cu vată şi petrol, ca să culeagă păduchii şi ouăle lor, prinşi de la ceilalţi oameni din curte, atât de aproape de ei – cap de cap – lucrase. Apoi venea rândul meu la despăducheat, mai greu, căci aveam un păr lung şi buclat şi plin de noduri, de care Maica trăgea cu entuziasm. De altfel eram obişnuită cu asta, căci la Predeal, în iarna pe care am petrecut-o cu Maica, (un an întreg), când a fost bolnavă şi eu eram mai mică, eu mergeam, la cererea şi insistenţa Maichii, la un orfelinat ca să învăţ, zilnic. Nu la şcoala satului. La orfelinat, ca să înţeleg şi să accept adevăratul abandon, adevărata nefericire a unor copii ca mine, care nu aveau absolut nimic din tot ce aveam eu – ca să fiu, cel puţin la suflet, expusă compasiunii, ca să învăţ să dau şi nu să iau, şi mai ales ca să învăţ că între ei şi mine nu există nici o diferenţă de calitate, ci doar de circumstanţe, şi că ce posedam şi era „al meu“ era mai de folos şi dădea mult mai multă fericire, dacă-şi făcea drumul în buzunarul altui copil, orfan. Acolo, în înghesuita clasă, păduchii se urcau pe guler şi în păr, în profunzime, şi seară de seară, Maica purceda la ceremonia despăducherii mele, în timp ce pe mine mă făcea să citesc cu glas tare [din] Racine şi Corneille, pe care-i detestam cu o intensitate de copil mic care voia basme româneşti, nu clasici francezi.

Dar cum de am ajuns la Predeal? Era vorba de Miorcani! Maica îngrijea pe toţi bolnavii din sat. Spitalul era inexistent atunci la Rădăuţi,

[era spital]

doar la Cernăuţi – şi cine putea merge acolo? Veneau în schimb la noi la Curte, din zori, un şir lung de oameni care aşteptau miracolul vindecării, de la Măicuţa mea. Maica avea o farmacie întreagă, multă neştiinţă medicală, dar enorm bun simţ şi intuiţie, şi mai ales avea darul de a inspira încredere, optimism, aducea cu ea ceva pozitiv, constructiv, vital, pe care fără să vrea, fără să ştie, îl transmitea, printr-un fel de inexplicabilă osmoză, ţăranilor bolnavi pe care, surprinzător, adesea îi vindeca. De unde faima ei de doctor!

Acolo, în faţa bucătăriei şi a căsuţei administraţiei, era ca într-un tablou de Breughel cu la court des miracles², toţi schilozii, gravidele, ţâncii şi copiii cu diaree şi vărsături etc. Şi Maica niciodată nu a spus nimănui: „vino altădată“ şi niciodată nu şi-a întors privirea sau nu şi-a retras mâna de la nici un contact direct cu un nenorocit, cu un bolnav. Erau şi cu lepră printre ei. Şi cu scarlatină. Ca să nu mai vorbim de toate celelalte boli de copii, sau [de] conjunctivitele purulente, sau [de] abcesele care trebuiau înjunghiate şi drenate ca să nu dea septicemii… Niciodată n-am prins nici o boală de la ei, deşi Maica mă luase lângă ea ca s-o ajut – n-avea alt ajutor decât această fetiţă, ce eram eu. Nu se precupeţea pe ea, iar pe mine m-a crescut, aşa, la fel, şi dacă a fost vreodată ceva de capul meu, uneori, atunci îi datorez totul Maichii. Ea nu m-a răsfăţat niciodată, nici de altfel Leliţa sau Tanti Bi.

Maica, Leliţa şi Tanti Bi, fiecare în felul ei, au fost constantele vieţii mele şi mi-au dat iubirea lor. O bunică şi două strămătuşi – fiecare, caractere şi personalităţi unice, şi total, neasemănătoare. Iar eu le-am dat iubirea mea. M-a chinuit gândul că poate n-am ştiut să le-o arăt, să le-o exprim. Apoi, mai târziu, am ştiut că iubirea răzbeşte, întotdeauna şi oricum şi în ciuda a orice, către cei iubiţi – şi atunci nu m-a mai chinuit acest gând. N-aveam nici prieteni mici, nici prietene mici, [când eram] copil. Da, Manuela³ şi Sandu⁴, dar erau rude, veri, şi asta era altceva. Dar îmi erau apropiaţi Gheorghiţă, băiatul Stoianei, spălătoreasa, şi copiii din satul Miorcanilor…

Miorcanii văzuseră zile strălucite înainte ca Grandpapa să piardă la cursele din Viena, unde avea caii lui de curse, o avere, sau poate chiar averi? Şi la cărţi, cred, la fel. Asta o deduc pentru că Maica nu a permis niciodată să intre în casă şi în mâinile mele nici cel mai mic pachet de cărţi de joc (erau unele miniaturale în ouăle de Paşti)…

Atunci când am cunoscut eu Miorcanii, şi am trăit acolo verile, şi e locul pe pământ pe care l-am adorat cu cea mai pasionată şi sfâşietoare intensitate, [moşia] era complet sărăcită. Erau nişte grajduri goale (înainte, Grandpapa avea acolo caii de curse), dărăpănate, unde, când mama, tata şi Dinu au început să vină şi ei, Grandpapa a achiziţionat unul sau doi cai pentru caretă. Nişte bieţi cai fără de rasă, dar buni de caretă, dragii. Mai târziu, Dinu şi cu mine îi încălecam şi plecam în galop la iazuri, Dinu cu puşca şi cu Schymmy, căţeaua lui de vânătoare, eu, ajutor de băgător de seamă! Apoi, mai târziu, încă, a trebuit să vindem careta şi caii. În loc, au apărut doi măgari. Cu timpul nici măgarii nu au putut fi ţinuţi… şi grajdurile au continuat să se dărăpăneze, în linişte şi inutilitate⁵.

Când eram tineri la Miorcani şi călăream în galop nebun spre iazul unde lui Dinu îi plăcea să vâneze, scoboram de pe cai, îi legam de sălcii, ne urcam amândoi pe lotcă, eu vâsleam până ajungeam în desişul papurii, el pândea cu puşca, din lotcă, zborul de seară al raţelor sălbatice. Apoi veneau raţele – le văd şi le aud şi acum … Şi Dinuţ niciodată nu a ştiut cum, cu toate fibrele din mine, căutam să înlătur glonţurile lui de la bietele, frumoasele păsări. Uneori reuşeam, şi le rata sistematic. Şi nu-i părea prea rău, căci apusul acelui soare moldovenesc, pe iazul ieşit din timp, era de un asemenea tragism, în frumuseţea lui, ce nu se mai putea repeta niciodată, încât răscumpăra orice eşec. Alteori nimerea.

Ştiai oare că Dinu, foarte tânăr, era un extrem de bun vânător şi avea un ochi remarcabil de sigur? Aduceam, iar, în galop, pe unduirile mâncate de seară ale pământului Miorcanilor, acele câteva raţe, bălăbănindu-se pe coama căluţilor noştri. De atunci şi până la moarte, cred că Dinu nu a mai putut omorî nimic – dar atunci avea 15 şi 16 ani, acei ani când încă nu te identifici cu fiecare moleculă a tot ce e viu⁶.

***

Să-ţi descriu interiorul Miorcanilor. Când intrai în coridorul lung şi alb, păşeai pe un preş îngust de-a lungul întregului coridor, iar la capătul coridorului, în dreapta, era un fel de imensă laviţă albă de lemn, acoperită cu şubă sură, înăuntrul căreia erau stratificate pernele, cuverturile, şi tot ce trebuia strâns la plecarea noastră. Adoram acea laviţă ce mi se părea enormă (dar totul în copilărie capătă dimensiuni speciale) şi acea şubă. Şi Dinu şi cu mine ne urcam pe ea şi eram navigatorii unei corăbii pe oceane, iar alteori din şubă făceam un cort, tot acolo sus pe laviţă, şi eram nomazii din deşert, sau [trăiam] multe alte vieţi imaginare – eu, mai dinamică, Dinu, mai visător, dar ne combinam armonios.

Din coridor intrai într-o cameră exact la capătul lui, care era şi un fel de living room⁷. Mama a pictat un colţ al ei, cu fotoliul roz şi masa acoperită cu un ţesut gros vieux-rose⁸, un tablou care e preferatul meu. Din acea cameră, dădeai pe îngusta terasă cu coloane, acoperită, deschisă spre grădină – coborai pe aleea cu pietricele, pe 3 trepte lungi, de piatră. În acel living room, în afară de masa ovală în roz şi de fotoliul roz, era o canapea în dreapta, în colţul spre fereastră, ce da pe grădină, [în culori] tot vieux-rose. Iar înspre uşa cu geamlâc, despărţind-o de coridor, era o bibliotecă cu geam, în partea de sus a mobilei, şi în partea de jos, erau două uşiţe care se închideau asupra unor comori de jocuri pentru copii şi oameni mari: loto, table, şah şi altele. Cred că tot acolo era şi colecţia de soldaţi de plumb, din copilăria tatei. Erau minunaţi! Cavaleria franceză din timpul lui Napoleon şi mai ales les zouaves⁹ din colonii şi soldaţii din La Légion Étrangère¹⁰. Restul armatelor nu le ţin minte, dar astea mi-au rămas în suflet. Apoi, în partea opusă, era altă canapea îngustă cu speteaza tapisată, într-un verde spălăcit. Alt fotoliu, încă vreo 2-3 scaune, un covor mare în culori şterse, pe jos. Dar ce iubeam, între altele, era lampa de gaz care atârna de tavan, cu un abajur, ca de lapte alb. Toată casa, de altfel, era luminată cu asemenea lămpi şi lumânări, căci nu exista electricitate.

Din acest living-room, la stânga, era uşa care dădea într-un salon a cărui culoare generală era vert-olive¹¹ şters, extraordinar de frumos. Perdele lungi şi grele aveau întipărite pe ele acelaşi motiv ca hârtia cu care erau tapetate zidurile, cu păsări minunate şi flori exotice, în aceleaşi culori şterse pe fond ivoiru. Acolo era o bibliotecă joasă, plină cu cărţi de poveşti, legate superb în piele şi litere de aur şi, mai ales, cu ilustraţii care au făcut fericirea noastră. Zeci şi zeci, toate ale tatei, din copilăria lui, citite şi recitite de el¹², de Niculae şi [de] tante Pionette, dar cu atâta veneraţie, încât rămăseseră imaculate. Şi eu îmi petreceam timpul ploios în acel salon, singură cuc, citind cu o încântare cu totul specială, care nu aparţinea decât acelor cărţi, acelui salonaş, acelei lumini, acelor culori, acelei vârste. Poezia şi nostalgia acelor cărţi şi mirosul acelor pagini şi ilustraţiile de vis, cu un tragism cu totul unic şi specific.

Din salonaş, se deschidea o uşă într-o cameră, aşa-zisă de musafiri, dar care cu timpul devenise „a mea“. Era cea mai frumoasă, credeam, cu păsările albastre de paradis, într-o junglă stilizată, redusă la două culori: alb şi bleu de roi¹³. Păsările erau repetate pe perdelele grele şi lungi, care încadrau cele trei mari ferestre dând spre parc, pe boschetele care erau jungla mea, jungla Miorcanilor de atunci, deasupra cărora se roteau corbii, cu zecile, şi croncăneau în asfinţit, iar departe, de la Prut, ziua întreagă răsuna ca o toacă plescăitul morii. Un zgomot care şi azi mă îmbolnăveşte de nostalgie şi dragoste.

În acea cameră albastră, căci aşa era numită: la chambre bleue, ciudat, nu intra nimeni decât mine. Ba da, o dată a intrat Dinu şi a stat puţin cu mine, când căzusem de pe un cal, în timp ce galopam împreună spre iazul al doilea (cel cu lotcile şi stuful şi păsările de apă, unde vâna). Căzusem în cap, căci se poticnise calul în plin galop şi fără să vrea mă aruncase, dar mă suisem imediat înapoi pe el şi continuasem. Însă, de abia ajunsă înapoi acasă, suferisem un şoc întârziat, dar nimeni nu şi-a dat seama, şi cred că mi-a fost foarte rău, dar a trecut.

Camera albastră avea două paturi, unul la fiecare extremitate a odăii, un fotoliu adorabil şi un mic divan Récamier, acoperite toate cu aceeaşi cretonă minunată, cu aceleaşi păsări albastre de paradis. Poate că totul acum mi s-ar părea prea recherché¹⁴ şi prea uniform… dar atunci era exact pe măsura imaginaţiei şi visurilor mele, această junglă duo-tonală, a cărei albăstrime îmi dădea în acelaşi timp impresia că existam concomitent în fundul apelor mari.

Din camera albastră se deschidea altă uşă pe o minusculă odaie, aranjată ca un mic budoir¹⁵, pe care nimeni nu o întrebuinţa, nu ştiu de ce. Apoi, de acolo, o uşă dând în coridorul lung de care-ţi vorbeam la început. În coridor, dădeau în partea opusă, celelalte camere de culcare: a Maichii [şi a lui] Grandpapa, frumoasă, dar fără luminozitate, cu un imens pat dublu, la picioarele căruia era o canapea mică, unde mă obligau să-mi fac siesta şi de unde o tuleam în parc, în timp ce restul familiei dormea în toridele după-amiezi de vară.

Zumzetul albinelor, plescăitul berzelor din cuiburile [de] pe acoperişurile sărăcăcioaselor case de ţărani din sat, câinii, moara, treierătoarea, corbii, zgomotul surd al merelor, perelor, nucilor căzând uneori în vântul de vară coaptă şi mai ales mirosurile, Doamne, mirosurile – şi copacii pe care-i adoram, imenşi, mai ales nucii, plopii, mi-au rămas în ochi, în nări, în urechi, în suflet pe veci.

Apoi, din camera Maichii, treceai în cea a mamei şi a tatei, cu mobilă simplă şi cu foarte frumoase reproduceri ale impresioniştilor, pe pereţi. Din camera lor, intrai în a lui Dinu. Ciudat, nu o ţin deloc minte. Apoi, iar ieşeai în coridorul lung şi de acolo intrai în alte două camere, una mare, întunecată de imenşii copaci care se legănau la ferestre, şi alta foarte mică, unde şi acolo am locuit eu. Cea mare era, în mintea mea, a lui Niculae¹⁶, Yvonne¹⁷ şi Nini¹⁸, când veneau să-şi petreacă vacanţa în ţară, iar parfumul de miere al ţigărilor Craven-A, pe care le fuma Niculae, dăinuia cu lunile, acolo, amestecat cu celălalt parfum de lemn de trandafir şi de cireş al mobilelor vechi, şi aceasta transforma acea cameră într-o lume aparte, cu depărtări necunoscute şi lumi stranii care mă chemau ca acel cântec al sirenelor…

Iar odaia cea mică, unde am dormit des, separată de restul casei şi de restul familiei, era cea mai fermecată odăiţă dintre toate. O adoram. Avea gratii la ferestre. N-avea decât un mic pat şi o măsuţă – nu era loc pentru nimic altceva. De acolo, evadam într-un fel de visuri treze, şi când am recitit odată ce am scris, Fata cocorilor, am retrăit cu o intensitate şi un sentiment de „actual“ şi „imediat“ care într-un fel m-au speriat aproape, starea aproape de hipnoză de atunci. Odăiţa, singura din toate, era complet albă¹⁹.

20 iulie 1963 [Birmingham]

Iubita mea [Muni]²⁰, stau azi după-masă la soare, în grădină, şi-ţi scriu²¹ ca să răspund ultimei tale scrisori, sosită tocmai când ieşeam să expediez scrisoarea mea de acum câteva zile….Din grădinile vecine îmi ajung zgomotele familiare ale mingilor de tenis sunând pe rachete, şi ale mingilor de crochet lovite de mailletts²². Acestea din urmă, [rachetele de] crochet, cu zgomotul sec al lemnului pe lemn, mă umplu întotdeauna cu nostalgia unui trecut îndepărtat, când, la Miorcani, Maica²³ şi tata²⁴ şi Tanti Bi²⁵ se certau atât de amuzant, pentru că tata trişa, dând mingii cu piciorul. Mai ţii minte? În soarele de vară, cu miros de fân şi praf de la treierătoare, şi carele scârţâind în sat, şi vacile mugind în asfinţit, şi moara de la Stânca, ţăcănind toată ziulica, şi ciorile croncănind în copaci…

Doamne, un trecut şi o viaţă întreagă, cuprinse într-un zgomot, într-un miros, într-o lumină, acum, aici –şi-mi ţin de cald şi-mi dau rădăcini…atunci când tot restul nu mai e. Tu, Maica, Leliţa²⁶, tata, Tanti Bi, ne-aţi dat o bogăţie şi o poezie care ne va ţine de cald toată viaţa. Nimic nu s-a pierdut în noi şi, în clipele grele ale vieţii, pe asta ne-am rezemat, cu dragostea, frumosul şi duioşia ce le împrăştie şi acum în noi tot ceea ce iubirea ta şi iubirea celor ce au murit, unul după altul, le-au sădit.

[aprilie 1970, Bucureşti]

Dragă Pia,

….Un eveniment s-a întâmplat să fie acum plecarea mea²⁷ cu Monica la Botoşani şi [la] Miorcani, cu prilejul împlinirii a douăzeci şi cinci de ani de la moartea tatei. Din iniţiativa Comitetului de cultură şi artă al judeţului Botoşani, am fost invitaţi la o festivitate comemorativă cu caracter local. O sesiune ştiinţifică numărând 18 comunicări şi un recital de poezie la „Teatrul Naţional“ din Botoşani, comprimate laolaltă într-o singură dimineaţă, după care am plecat, în după-masa aceleiaşi zile, cu câteva maşini, la Miorcani.

Am ajuns pe întuneric. Nimic nu mai arăta în parc cum arătase altădată. Dacă fizionomia plastică a locului mi s-a părut deodată complet străină (în lumina artificial crudă a reflectoarelor reporterilor de la Televiziune), neîngăduind obiectiv nici o asociaţie a memoriei cu trecutul, în schimb o sursă cu totul neaşteptată de emoţii a fost pentru mine primirea

[noastră de către]

populaţia de acolo, adunată în număr mare, să asiste la comemorarea tatei, cu o spontaneitate evidentă. Am vizitat cele două camere memoriale, inaugurate cu acest prilej, în cuprinsul conacului, ajuns spital de la expropriere încoace, camere cu foto-montaje, ilustrând sugestiv aspecte din viaţa şi opera tatei, legate cu precădere de Miorcani. Apoi a urmat afară, pe o estradă amenajată în faţa pridvorului, pe care am luat loc cu toţii, un program de recitări, în faţa unei mulţimi de ţărani, ocupând tot spaţiul de grădină până la biserică şi şcoală. Cu o poezie proprie²⁸, închinată ad hoc tatei, Monica s-a bucurat de cel mai mare succes. (Mulţi o ascultau cu ochii în lacrimi.) Pe urmă, autorităţile locale, extraordinar de calde sub raportul ospitalităţii, ne-au dat o masă în fosta cancelarie a lui Grandpapa²⁹, cu prilejul căreia Monica a putut să asiste la un adevărat chiolhan moldav cu lăutari, pe care l-a savurat cu o curiozitate maximă.

A doua zi, vremea s-a stricat, din păcate. Totuşi, în ciuda ploii, am ţinut să mergem în căruţă la iaz, unde am regăsit, în sfârşit, faţa neschimbată a Miorcanilor, în vasta învălurare a peisajului. Monica a fost foarte impresionată, între multe altele, şi de faptul că Duzinski şi soţia lui, foştii învăţători de-acolo, i-au povestit pe larg, cu un haz înduioşat, cum te-au pregătit, în copilărie, pentru nu ştiu ce examen…

1 mai 1970 [Birmingham]

Dinuţ, dragul meu, scrisoarea ta mi-a sosit azi…

Nu-ţi pot spune ce efect a avut asupra mea mica ta povestire a regăsirii – adică a pierderii, de fapt, – a Miorcanilor, Miorcanii, care au fost pentru mine pământul, locul, imaginea a tot ce am iubit mai mult şi care, de când am rătăcit pe drumurile lumii, a reprezentat, concret, şi ţara mea. Ştii – sau poate nu ştii – cum unii nu pot iubi o abstracţie, şi au nevoie de a iubi ceva ce pot cuprinde în ochi, în mâini, în suflet, şi simţi cu toate simţurile. Aşa cu mine – Miorcani şi ţara erau una, pentru că Miorcani îi deveniseră imaginea, iubind cum îi iubeam. Şi, citindu-te, m-a apucat o dezolare atât de mare încât, eu, care nu pot plânge, de obicei, decât extrem de rar (la voi, dacă am plâns vreodată, am plâns de emoţie – e altceva…), am plâns cu hohote, închisă în sala de baie, ca să nu ştie Tony³⁰ – şi mă uitam la copacii care priviseră în trecut la Fata cocorilor³¹ (acolo o vedeam când o scriam) şi braţele lor ciuntite îmi atârnau pe umeri şi-mi înnodau sufletul. Şi casa – Doamne! Dar ce bine-mi pare că a devenit spital³², că nu e inutilă, că ceva din zidurile ei groase şi bune ocroteşte, încă, şi ajută, încă, pe oameni.

Nu ştiu de ce m-a consolat extraordinar să ştiu că Monica a fost acolo, că a citit sau recitat acea poezie a ei, care a emoţionat atâta pe cei care o ascultau, şi să ştiu că ea şi populaţia locului şi [tu] aţi intrat într-un contact emotiv real. Şi Duzinski – Doamne, câte ape, câte torente şi fluvii de viaţă şi de moarte au trecut, de când eram fetiţă şi mă medita! Cum arată ei acuma? Îmbrătrâniţi? Eu parcă-i văd în ceaţă, departe, departe, dar Maica-i în jur, aproape, şi Grandpapa se uită la mine reprobator, de pe cerdacul cancelariei lui, şi Maria şi Cărăbuş – mai ţii minte? Şi Schymmy³³? Şi caii – îţi aduci aminte când galopam spre iaz şi am căzut în cap? Şi lotca de pe iaz când alunecau prin papură şi tu trăgeai cu puşca în raţele sălbatice?

Poezia, poezia infinită a peisagiului Miorcanilor, până la iaz şi dincolo, până la Prut – ce bine-mi pare că acolo, cel puţin, ai regăsit neschimbate memoria şi realitatea. Dar nu-mi pot închipui câmpurile goale – întotdeauna le vedeam vara, toamna, unduind în vânt, cu recoltele lor înalte şi dese şi pline de rod. Stânca – ţăcăitul morii de la Stânca, şi zgomotul treierătoarelor şi mirosul grânelor şi clopotul biericii şi greierii şi scârţâitul roţilor carelor cu boi – nu le voi uita, zgomotele astea, niciodată. De altfel sunt unice – de atunci, nimic n-a mai sunat astfel în urechile mele şi nici n-a mirosit aşa. Sunt sunete pierdute pe vecie, pe meleagurile unde trăiesc, şi poate chiar nici

[acel]

acolo unde erau, când îmi băteau în suflet, nu mai există acum. Ce tezaure dorm în mine, de neîmpărtăşit …

* Din Sufletul nu cunoaşte distanţele.
Pagini din corespondenţa Piei Pillat cu familia Pillat,
Ed. Humanitas 2009

1^  Regina Maria

2^  Curtea miracolelor

3^  Manuela Teodorini, casătorită Burnea.

4^  Sandu Danielopolu

5^  Scrisoare către Nelli, din 21 martie 1980

6^  Scrisoare către Monica, din 19 noiembrie 1977

7^  Salon, sufragerie

8^  Din fr., roz ofilit

9^  Din fr., zuavii

10^  Din fr., Legiunea străină

11^  Din fr., „verde măsliniu“

12^  Ion, Nicolae şi Pia, copiii lui Nicolae (Grandpapa) şi ai Piei Pillat (Maica)

13^  Din fr., albastru regal

14^  Din fr., căutat, în mod voit

15^  Din fr., cameră de toaletă

16^  Nicolae, fratele lui Ion Pillat, stabilit în Franţa

17^  Yvonne, soţia lui Nicolae Pillat

18^  Nini sau Nicole, fiica lui Nicolae şi a lui Yvonne Pillat

19^  Scrisoare către Nelli, din 26 iunie 1980

20^  Maria Pillat, mama Piei Pillat

21^  Pia Pillat a plecat în exil în 1946 şi s-a stabilit, dupã cãsãtoria cu medicul englez Antony Edwards, în Marea Britanie

22^  Din fr., crose de crochet, prevăzute la capăt cu ciocănaşe de lemn

23^  Mariuţa Pillat, nãscutã Brãtianu, bunica maternã a Piei Pillat

24^  Poetul Ion Pillat, tatãl Piei

25^  Sabina Brãtianu cãsãtoritã Cantacuzino

26^  Pia Brãtianu, fiica cea mica a lui Ion C. Brãtianu, cãsãtoritã Alimãniştianu, mãtuşa Piei

27^  Dinu Pillat, fratele Piei

28^  Poezia Simţim de-atâtea mii de ani, din volumul Monicăi Pillat, intitulat Corăbii, ed. Cartea Românească, 1970.

29^  Nicolae Pillat, bunicul patern al lui Dinu şi al Piei Pillat

30^  Antony Edwards, soţul Piei

31^  Carte de povestiri-poeme, scrisă de Pia Pillat, la vârsta de 17 ani, a fost publicată împreună cu romanul Zbor spre libertate, la ed. Vremea, 2006.

32^  În anii 70 conacul de la Miorcani fusese transformat în casã de naşteri pentru femeile din sat

33^  Căţeaua de vânătoare.