De mult am devenit refractară la subiectele politice sau care au conotaţie politică. A trecut mai bine de un deceniu de când nu urmăresc la tv nici ştiri (m-am lămurit de mult ce conţin), nici dezbateri, nici ce partide promit luna de pe cer şi marea cu sarea, că, oricum, ne mint. Sunt, totuşi, lucruri neprelucrate în studiouri, lucruri care sar în ochi sau în timpane din realitatea imediată, fără să urmăreşti cu insistenţă sinucigaşă circul mediatic.
Astfel, de-o vreme, mă agasează până la revoltă frecvenţa tot mai sporită a expresiei „românii – un popor de proşti“, cu varianta „popor mioritic“ (termen cu bună-ştiinţă şi cu o vizibilă rea-intenţie re-semantizat negativ de către unii), adică „o turmă de proşti“.
La urma urmei, metaforic vorbind, orice popor este o „turmă“, cu oi albe, negre, ţigăi, merinos ori ţurcane, sănătoase-tun sau lovite de streche, „turmă“ aflată în grija unor „baci“, mai mult sau mai puţin pricepuţi. Dacă bacii sunt dibaci, pe lângă oi pasc şi capre, şi măgari, cresc porci pentru Ignat şi dulăi ciobăneşti (mioritici) pentru bună pază.
Noi, românii, nu suntem mai altfel decât alţii, nici în bine, nici în rău. Poate că „în bine“ vom fi având bile albe în plus, ca orice popor paşnic, lipsit de porniri prădalnice şi de trufie năroadă. Incontestabil, însă, bacii sunt aceia cărora le revin datoria şi răspunderea să aibă grijă de oi, că turma… „cum o creşti, aşa o ai“. Sau, în registru vegetal, dacă poporul este ca un lan de grâu, de porumb, de orz, de lucernă, atunci – „cum îl cultivi, aşa îl ai“.
Dacă bacii noştri se tot vaită în gura mare că „turma e proastă“ şi transmit masiv, pe toate canalele, acest mesaj (în fapt, o justificare perfidă pentru eşecurile lor!), turma va începe să chiar creadă că e proastă şi – să nu fie nimănui de mirare! – o să se comporte ca atare! A cui e vina?! Sau altfel: cineva, nu reţin cine, spunea că un popor este ca un copil. Subscriu. Psihologia modernă recomandă ferm ca adulţii/maturii să nu transmită copiilor mesaje negative – „eşti prost, dobitoc, idiot, tâmpit“ etc., pentru că îi traumatizează, iar efectele vor fi negative pe termen lung. Noi am avut de prea multe ori ocazia să-i auzim pe maturii (?) noştri conducători vorbind pe nas despre „turma proastă“ (alcătuită, zic ei, din „huligani“, „golani“, „idioţi“, „viermi“, „ţaţe“, „mitocani“, „ţoape“, „momârlani“, „pămpălăi“, „fatalişti“) ca să nu ne mai mire efectele asupra „copilului“ pe care ei, teoretic, îl cresc, practic îl dispreţuiesc şi-l neglijează.
Lozinca „românii – un popor de proşti“ a fost preluată din zbor şi e folosită de o masă emfatică, mai ales în ţară, dar, într-o măsură mai mică, şi printre românii emigraţi. Sunt deja prea mulţi cei care şi-au însuşit-o şi o agită ca pe un stindard, fără să o treacă prin filtrul gândirii personale (presupunând că dispun de aşa ceva). Deşi sunt români, se exceptează pe ei înşişi de la regula pe care o flutură. Adică, vezi Doamne, ei sunt cei deştepţi, observatori din afară (din afara propriului neam, ca nişte ochi dislocaţi din orbite?). Dacă-i numărăm pe „deştepţii“ care susţin că suntem „proşti“, posibil să dăm peste o majoritate… Şi-atunci: suntem proşti sau suntem deştepţi? Sau, pur şi simplu, am avut prea mult timp parte de prea mulţi ciobani care au inoculat turmei convingerea că e „proastă“? Deşi nu era proastă, şi-au propus (şi au lucrat pe brânci la asta) s-o prostească. Se pare că, parţial, au şi reuşit.
Străinii care vin pe-aici şi au de-a face cu „turma“ noastră se crucesc să audă cu cât dispreţ şi silă am ajuns să vorbim noi despre noi înşine şi, văzând că suntem oameni ca toţi oamenii, nu un depozit de rebuturi, ei nu pricep, în ruptul capului, de ce ne autoponegrim. N-au cum să priceapă, neştiind că, în ultimele decenii, aşa am fost „educaţi“ de către cei care ne conduc: să credem că suntem proşti, înapoiaţi, hoţi, leneşi, necivilizaţi, vicioşi, inculţi, laşi, incorigibili. Am fost intensiv „educaţi“ aşa, pe toate căile. Prin potopul de ştiri agresive, preferenţial-negative difuzate la ore de maximă audienţă. Prin lungi seriale de comedie autohtonă deşănţată în care apărem exclusiv ca personaje accentuat negative, deposedate de orice urmă de omenie. Prin etichetările radicale emanate de politicieni. (Paranteză: cu politicienii e bucluc –nu te poţi edifica niciodată cine sunt „proştii“ şi cine „deştepţii“ din perspectiva lor. Etichetările făcute de ei depind de cine pe cine votează, or, cum ei sunt cameleonici şi alienant de interschimbabili partinic… se iscă o grozavă harababură. Dacă, scârbit/ năucit de-atâtea combinări de n luate câte k pritocite în culise, nu-i votezi deloc, dumnealor te consideră, la unison, român „prost şi fatalist“).Prin eseurile şi pamfletele unor români dăştepţi cărora li s-a acrito-borşit să fie români, ei – pasămite – fiind paraşutaţi (cu năvodul găurit?) din alte sfere-stratosfere de la foarte înalte în sus…, de unde nu li se văd nojiţele opincilor şi-ai putea jura că s-au născut gata-încălţaţi cu pantofi de fiţe Pierre Cardin. Prin salutul radiofonic (repetitiv, ca să turtească la sigur circumvoluţiunile ascultătorilor)al unui jurnalist (fie iertat!): „Salutare,… am venit să vă spun că sunteţi proşti“.
Un rol în panoramarea maliţioasă a „prostiei“ românului îl au şi interviurile stradale, cu întrebări intenţionat banale, întrebări la care cu siguranţă un procent covârşitor dintre români ar răspunde, fără ezitare, corect. Tertipul este că posturile selectează şi fac publice strict răspunsurile celor care se bâlbâie, bat câmpii, răspund greşit, incoerent sau nu ştiu să răspundă. Impresia eronată care amprentează mentalul colectiv este că, de vreme ce nimeni (vai nouă, chiar nimeni???) nu ştie să răspundă corect, prostia domină! Câţi spectatori conştientizează că repondenţii au fost anume aleşi din procentul mic, nereprezentativ, al celor neşcoliţi sau mai sărăcuţi cu mintea, şi, deci, teoria prostiei dominante este non-validă? Un alt tertip – şiragurile de „perle“ de la bacalaureat, postate din belşug şi cu şanse mari de diseminare pe net, pe reţele de socializare. Din păcate, prea puţini, numai cei care lucrează în domeniu, îşi pot da seama că destule sunt contrafăcute. Nici perlele autentice nu sunt neapărat rodul prostiei, unele pot apărea din grabă, din neatenţie, din cauza emoţiilor… În majoritate, neputând depista falsurile, receptorii le înghit pe toate, la grămadă, considerându-le multe şi reale dovezi ale prostiei tinerei generaţii. Într-un astfel de şirag, postat cu pretenţia că ar fi proaspăt, am descoperit perle copiate/furate(de anonimul care l-a ticluit) dintr-o cărticică a lui Nicolae Saftu, „Râsete fără catalog“, publicată prin… 1977!, când tânăra generaţie, acum „înfierată cu mânie“, era încă foarte departe de a veni pe lume. O fi mizat, X-ul respectiv, că nimeni nu-l va prinde cu mâţa-n sac. La ce şi cui foloseşte falsul ăsta (care, din nefericire, nu e singular)?! Întreb şi eu, ca moş Ion Roată.
Şi dacă, într-adevăr, vedem acum studenţi mai slab pregătiţi decât altădată liceenii, şi liceeni mai slab pregătiţi decât altădată elevii de gimnaziu, nu înseamnă că tinerii noştri sunt mai „proşti“ şi, în niciun caz, nu e vina lor. Situaţia, fără îndoială – gravă, se datorează sabotorilor sistemului de învăţământ, care, pe lângă alte multe decizii nefericite pe care le-au luat, au relativizat selecţia, înlocuind admiterile serioase şi concurenţa acerbă cu „dosariade“ irelevante. Metaforic vorbind din nou, este ca şi cum un cioban crescător de oi bune de lapte, dar cu lână de slabă calitate, ar aştepta să scoată profit aruncând laptele şi vânzând lâna, iar dacă afacerea lui scapătă, se lamentează şi dă vina pe turmă.
În schimb, veştile bune sunt cenzurate. Abia-abia răzbat spre public numele tinerilor participanţi la olimpiade internaţionale (de matematică, informatică, filosofie etc.), reveniţi în ţară cu medalii de aur, de argint, de bronz. Nici despre câştigătorii olimpiadelor naţionale nu se vorbeşte. Şi nici numele adulţilor care se impun la diverse concursuri de artă, de cercetare ştiinţifică nu sunt popularizate, deşi există personalităţi care ne reprezintă cu brio. Întreb iar, ca moş Ion Roată: la ce şi cui foloseşte aşezarea lor sub obrocul anonimatului? Deloc puţini, sunt cei trecuţi sub tăcere tocmai pentru că ar dinamita cu succes teoria prostiei generalizate? Pentru că ar dovedi că, în pofida sabotării învăţământului, „mai nasc şi-n România oameni“ (cum ar zice cronicarul)?
La strânsă concurenţă cu „românii sunt proşti“ a fost pusă în circulaţie (şi exportată) altă găselniţă „educativă“ very cool: „mi-e ruşine că sunt român“. Altfel spus, „atenţie, eu, ăsta, care mă ruşinez a fi român, am nasul mai cârn decât Spătarul Milescu, sunt mai Nae decât Vasilică, mai Agamiţă decât Dandanache, mai Coriolan decât Drăgănescu şi mai cartof decât barabula!“ Dacă-l iei pe insul cool la bani mărunţi şi-l întrebi, concret, ce motive/ argumente personale are să se ruşineze, vezi imediat că habar n-are să răspundă cu propriile vorbe, că repetă ca papagalul ce i s-a lipit de timpane şi de meninge de la alţii, mai firoscoşi. Convenabil, nu?, pentru tendinţele (sau să le zic „directivele“?) de diluare/anulare a sentimentului de apartenenţă la un neam. Nouă, celor cărunţi, care am mai avut parte de aşa ceva, schema îndoctrinării ne este destul de cunoscută. Politica comunistă, prin zeloşii ei, îi dădea zor cu „mândru mi-s că sunt român“, cu „mândri“ „tătuci“ salvatori ori cu „fii ai poporului“, cârmaci meşteri pe o „mândră corabie“. „Mândria“ creştea pe toate gardurile, umflată cu pompa propagandei de partid, mai-mai să facă „poc!“. La polul(aparent) opus, politica corectă (?) o ţine langa prin brusturi cu, mda, „ruşinea“ de a fi român, aşadar „prost“. Groaznică ruşine, pe care zice-se că n-o poţi spăla decât lepădând veşmintele naţiei şi credinţa, ca să te scalzi gol-puşcă în gârla tulbure a europenizării, globalizării, universalizării, transgalactizării şi să ieşi pe tăpşan ca om nou (chestia cu „omul nou“ au plagiat-o de la comunişti). Pe urmă, dacă eşti cuminte, poate primeşti pro-vest(a) de salvare, colacul, covrigul de pe coada câinelui… ceva, acolo, un „(h)ai noroc!“ că te-ai scăldat.
Politică comunistă, politică corectă, cum o dai tot la cacofonie ajungi, că doar nu vorbea în dodii un mare învăţat român despre politica curvă (a istoriei). În limba română, chiar apelând la exonime („politica curtezană a istoriei“) politica tot cacofonică rămâne. O fi ştiind ea, limba noastră, care-i tâlcul aici, şi probabil de-aia, ca s-o amuţească, se ocupă unii de stâlcirea ei.
Între „mândria“ (exagerată a) unora şi „ruşinea“ (exagerată a) altora, n-o fi loc şi pentru puţină normalitate? Între „lumina“ care ne intra orbitor în ochi de la răsărit şi „lumina“ care (strămutându-şi sediul…hidrocentral) ne intră orbitor în ochi de la apus, bine-ar fi să ne ridicăm privirea şi rugile spre lumina lină din lumină care vine de la… Cel de Sus. Singura lumină vrednică de încredere şi de slavă. Avem nevoie de o infuzie de dragoste pentru neam şi ţară, de o dragoste netrâmbiţată apocaliptic, dar adevărată şi înfăptuitoare. Avem nevoie de cugete curate, echilibrate, deparazitate şi de „mândria“ bombastic-sforăitoare de odinioară, şi de „ruşinea“ prefabricată, lipsită de orice temei, de acum.
Privitor la răspunderea care aparţine, fără discuţie, conducătorilor, circula pe net, în urmă cu nişte ani, o anecdotă care, în esenţă, spunea cam aşa: Dumnezeu, asistat de Sf. Petru, a purces la împărţit Pământul. Unor neamuri le-a dat mult deşert, altora tundră, altora stepe… Românilor le-a dat – în proporţii ideale – şi dealuri, şi munţi, şi câmpii, şi păduri, şi fluviu, şi deltă, şi mare, şi bogăţii ascunse sub pământ. Mirat, Sf. Petru îi atrage atenţia că pe români i-a cam favorizat şi nu e drept faţă de ceilalţi. Dumnezeu cade pe gânduri, cum să dreagă situaţia, apoi îi răspunde: „Stai să vezi ce conducători le dau!“ A circulat un timp mesajul original, până când cineva din tagma suspuşilor (ori a supuşilor slugarnici) s-a „urzicat“ şi a schimbat enunţul final: „Stai să vezi ce popor le dau!“, lansând pe cybervaluri varianta menită să le aducă lor apă la moară. Atât faptul că schimbarea e defectă din punctul de vedere al logicii, cât şi intenţia de a alinia mesajul realist iniţial la direcţia en vogue, a inculpării poporului, ţin de evidenţă.
Acum, după ce conducătorii promişi în anecdotă au prăduit, întrupaţi în realitate, darurile divine care făceau nedreaptă împărţeala Pământului şi au risipit turma, oare putem nădăjdui ca Sf. Petru să intervină, cu acelaşi simţ al dreptăţii, să-i atragă Domnului atenţia că ar fi timpul să ne facă parte de nişte păstori înţelepţi, capabili să păstreze puţinul care a rămas?
Fie-mi îngăduită povestirea unei situaţii-parabolă pe care o cunosc îndeaproape, ca martor direct al întâmplărilor.
În urmă cu vreo opt ani, la liceul unde am lucrat, au fost aprobate clase de F.R. (frecvenţă redusă).Să considerăm, de dragul parabolei, că elevii sunt „turma“, iar diriginta/dirigintele – „baciul“. F.R. înseamnă clase neperformante, eterogene, formate din adulţi care nu şi-au încheiat studiile medii, n-au fost de mult la şcoală, au probleme şi griji, familii, serviciu, au vârste şi etnii diferite şi, ca adulţi, au o personalitate gata-formată, greu de (re)modelat la o adică. Pe scurt – o „turmă“ greu de păstorit. O colegă a fost numită „băciţă“ la o astfel de clasă pe care a condus-o trei ani, timp în care n-a pierdut din turmă decât câţiva elevi care fie au plecat din ţară, fie au avut probleme de sănătate. Ştiu detalii pentru că îmi vorbea, în pauze sau după ore, despre elevii pe care îi îndrăgise încă din prima lor zi de şcoală, când se adunaseră în clasă… liceeni întârziaţi, nesiguri şi parcă temători să revină în bănci.Ca să le spulbere îndoielile, îi întâmpinase cu: „Aici, la şcoală, eu vă sunt mamă. Dacă aveţi necazuri, vă rog să-mi spuneţi întâi mie!“ Mai târziu avea să-mi spună cu mâhnire: „Ştii, lumea îi consideră pe cei de la F.R. cam prostovani. Nu-i drept, dar, şi de-ar fi, sunt prostovanii mei, mi-s dragi, şi o să am grijă de ei cât pot de bine!“ Le-a ascultat păsurile, i-a respectat, i-a încurajat, i-a ajutat cu sfaturi şi cu vorbe bune. Când a fost cazul, i-a mustrat. I-a stimulat să înveţe, stabilind ierarhii simbolice (nu aveau medii de premianţi, dar îi felicita pe cei aflaţi pe primele locuri, iar ei se bucurau că strădaniile lor dau roade şi „diriga“ le vede). S-a ţinut scai de ei să nu abandoneze, să înţeleagă importanţa studiilor, i-a sfătuit să fie buni colegi, să fie uniţi şi de ajutor unii-altora. Iniţiase o mică tradiţie ca, la sfârşitul fiecărui semestru (redus, în cazul lor, la cinci săptămâni), să iasă la un suc, o bere, o cafea, să discute, să se cunoască mai bine. Când programul de lucru i-a permis, i-a şi însoţit. „E un prilej să le spun celor mai stângaci, mai neşlefuiţi, despre normele de politeţe la intrarea într-un local, să nu vorbească tare în public, să nu uite de vă rog şi de mulţumesc“, zicea. I-a întâmpinat şi păstorit cu drag, ei au simţit asta şi cei mai mulţii-au răspuns pe măsură.
Aşa se face că, după trei ani, au încheiat cu bine clasa a XI-a 33 de elevi, toţi promovaţi încă din iunie, cu medii măricele. Bilanţ foarte bun pentru „marginalul“ F.R. I-a lăudat şi i-a încurajat să aspire la mai mult decât la o adeverinţă de absolvire a liceului. Era bucuroasă şi optimistă: „Dacă vor continua să înveţe tot aşa, cel puţin jumătate dintre ei au şanse să ia bacalaureatul“, mi-a spus. La consiliul profesoral de încheiere a fost felicitată pentru rezultatele frumoase obţinute cu clasa. „Mulţumesc, dar n-am făcut nimic extraordinar, senzaţional… Mi-am iubit şi mi-am respectat clasa, am susţinut-o…Atât. E normal, e firesc…“, a răspuns.
În toamna aceluiaşi an şi-a încheiat „mandatul“ de dascăl. S-a pensionat. Clasa (deja închegată şi pusă pe brazdă) a fost preluată de altă colegă, pentru următorii doi ani, cât mai aveau până să termine liceul. După o vreme, am aflat de la ei că noua „băciţă“ i-a tratat de la început cu dispreţ, le-a vorbit de sus, i-a făcut să se simtă neînsemnaţi şi ridicoli. Fără să încerce să-i cunoască, i-a considerat din capul locului proşti, necivilizaţi, chiulangii, smiorcăiţi-şmecheri care se plâng prea mult de probleme personale… Nu s-a implicat, nu i-a ascultat, nu i-a îndrumat, a interesat-o indemnizaţia de diriginte (ce-i drept, mică, nestimulativă pe-atunci), nu binele turmei de care răspundea. Le-a subminat încrederea pe care predecesoarea ei le-o insuflase. Dezamăgiţi, au semnalat situaţia la direcţiune, dar nimeni nu i-a băgat în seamă, probabil pe motiv că „sunt adulţi, să se descurce!“. Da, erau, după buletin, adulţi, dar cu statut de turmă fără păstor. Am auzit-o pe una dintre eleve spunându-i secretarei liceului: „De când s-a pensionat doamna dirigintă, parcă suntem orfani“. Tensiunea între ei şi a doua dirigintă s-a înteţit. I-au răspuns, tot mai apăsat, cu moneda resentimentară a dispreţului şi a tonului arogant cu care ea însăşi îi tratase. Am încercat să-i vorbesc. Mi-a replicat sec, victimizându-se: „Las-o baltă, că ăştia nu merită nimic! Sunt grei de cap, leneşi, obraznici, nu ştiu decât să se plângă şi să pretindă. Bine că termină şi pleacă la vară din şcoală, că mi-au mâncat zilele şi nervii!“
Aşa se face că, în numai doi ani, sub noua conducere, s-a ales praful de „turmă“. Neglijaţi,15 elevi au abandonat, rând pe rând, cursurile, iar dintre cei 18 care au rămas, la finalul clasei a XIII-a au fost numai 9 promovaţi în iunie, ceilalţi 9 – corigenţi! La sesiunea din vară a bacalaureatului, abia 2 dintre cei promovaţi au îndrăznit să se prezinte.
Nu se poate spune că a doua dirigintă n-a făcut nimic. A făcut obligatoriile statistici, rapoarte, referate, procese-verbale, a calculat medii generale, a numărat absenţe motivate şi nemotivate, a pus note la purtare, a completat, încheiat şi predat la arhiva şcolii cataloagele clasei… Birocratic, s-a achitat de sarcini. De hârtii s-a ocupat, de sufletele „prostovanilor“ din turmă – nu! A rânduit hârtiile, a lăsat de izbelişte oamenii. A făcut ce trebuia, dar nu şi ce se cuvenea.
Două „băciţe“ au avut în grijă una şi aceeaşi „turmă“, unul şi acelaşi „material uman“, cu aceleaşi defecte şi calităţi. Prima a adunat turma, a pus-o pe picioare, a doua a derutat-o, a şubrezit-o şi a risipit-o. Simplă chestiune de atitudine faţă de turmă a fiecăreia dintre ele. Atitudine diferită, rezultate diferite…
La fel se petrec lucrurile şi în păstorirea „turmei“ neamului!
Concluzia este că, indiferent cum ar fi „materia primă“/ norodul – poate fi şi de calitatea a doua sau a treia – decisiv este ca diriguitorii să facă ce se cuvine, nu să-şi bată joc de turmă, cu gândul numai la indemnizaţii grase şi la propriile interese. Lor le revin, în mod expres, datoria şi răspunderea de a scoate la iveală ce e mai bun, mai valoros din cei pe care îi conduc, respectându-i, îndrumându-i, preţuindu-i şi răsplătindu-i cum se cuvine.
Cârcotaşii vor spune, probabil, că „parabola“ asta nu se potriveşte, pentru că elevii nu-şi votează/aleg diriguitorul, el fiind numit prin decizie directorială.
Nu contează! Ales sau numit, baciul care ajunge în fruntea oilor are o unică datorie supremă: grija faţă de turmă. O datorie pentru care nu există derogări şi pentru abaterea de la care nu există scuze. Când lucrurile merg rău, turma nu e nici de vină şi nici de condamnat, vinovaţi sunt aceia care, în loc să mâne oile la păşune, le hăituiesc spre prăpastie. Iar când în viaţa turmei apare o lungă succesiune de (nedi)baci, care în loc să o iubească, să o adune, să o îngrijească şi să o sporească (adică să fie mioritici în sensul corect al termenului, nu în cel răstălmăcit de răuvoitori), o dispreţuiesc, o prostesc, o învrăjbesc, o risipesc…la ce poţi să te aştepţi?
Nu, românii nu sunt proşti, sunt doar de mult prea multă vreme prost conduşi!
Mihaela Malea Stroe
