Focul
de pe munte
Ştii povestea în care un om a trebuit să petreacă o noapte pe un munte
singur, fără căldură sau vreun adăpost, îmbrăcat cu hainele obişnuite,
a crezut că îşi va găsi sfârşitul dar prietenul său a aprins un foc pe muntele vecin, astfel încât el să îl vadă
omul a privit focul toată noaptea şi asta l-a salvat,
focul i-a dat puterea de a rezista, l-a hrănit cu speranţă
tu eşti focul de pe muntele învecinat
care arde în bezna fiecărei zile
în îngheţul fiecărei veri
în serile lungi şi umede ale toamnelor
strălucirea lui îmi aruncă de departe pe ziduri raze trandafirii,
sunând fragil, zglobiu când se lovesc de frunze uscate, de fantome chircite în întuneric
ţin lumea în mâini ca pe o cupă de gheaţă neagră în care îmi torni o băutură întăritoare licărind ca un foc,
beau din cuvintele tale şi mă încălzesc dintr-o dată,
ies din mulţimea compactă neagră, devin roz şi sângele curge prin mine asemeni unei cascade
altfel nu m-aş aventura prea departe
noaptea pe vârfurile stâncoase ale munţilor se lasă un frig cumplit
Şeherezada
Mi-am acoperit faţa cu părul desfăcut
am, în sfârşit, spre satisfacţia rivalelor, dungi negre sub ochi, tăieturi negre de o parte şi de alta a gurii,
adoratori care mi-au desenat portrete au marcat aceste linii pe când nu se aflau pentru a arăta ce era ascuns
timpul stă la pândă
îşi încearcă spada prin aer, o aruncă spre mine rănindu-mă fără să simt vreo durere
spada se întoarce la el
numai eu o văd ca pe o lucire roşie prin faţa ochilor
pentru că hotarele dintre lume şi basm îmi sunt deschise
mă amestec în mulţime să nu mă observe,
merg roată în dosul unui turn să nu dăm faţă în faţă,
străbat iatacuri în vârful picioarelor să nu fac zgomot,
degeaba
mă prinde mereu în unghiuri foarte bune
voi avea tot mai multe tăieturi roşii, negre
îmi dă la o parte obstacolul din tuburi argintii în forma unui con cu vârful în jos, încrustate cu ochii mei, gura mea, pe care stă agăţat un copil cu cozi şi sandale, aflat la intrarea în mine
se strecoară în tabloul cu straturi fine de pigmenţi depuse de anotimpuri
havuze irizate, trandafiri ocrotiţi de soare cu perdele din catifea
sunt aşezată pe scările palatului, sub pâlcul de mesteceni, îmbrăcată în zece rochii subţiri ca tăişurile cuvintelor, una peste alta, pletele grele susţinute de o plasă din perle
ca luna în cea de-a patrusprezecea noapte alături de tine
îmi ţii mâinile la pieptul tău,
îţi spun poveşti în care eu port mereu un văl, când îl ridic am un alt chip şi tu eşti iubitul meu
spada care trebuie să-mi taie gâtul cel alb la sfârşitul fiecărei nopţi înfiptă alături, în iarbă
rama este din scuturi negre – aurii
încă lupt, mai ridic câte un zâmbet larg,
o floare de magnolie, o ironie, un portret al Medusei
el devine una cu tine, mă ia în braţe şi mă duce în camera lui, la subsol,
cu ziduri de cetate de unde nu se aude niciun geamăt, niciun ţipăt
pe un pat din fier între roţi şi pârghii pentru întins oasele, drapate cu stofe scumpe, zugrăvite cu elefanţi jucăuşi, stropite cu mosc şi alte miresme dulci, grilaje roşii dând o căldură plăcută
mâinile lui albe îmi apasă gâtul uşor
buzele tale îmi sărută buzele
iar eu îl strâng în braţe cu patimă uitând tot
trec prin şiruri de o mie şi una de nopţi, despărţite de o sală albă,
fluxul secundelor o ocoleşte trecând pe lângă stâlpii ei, tumultuos, purtând zvârcolirile, mulţimile, alarmele ceasurilor, exploziile
înăuntru e o linişte de marmură
aici îmi păstrez lucrurile de preţ, cuvintele poeţilor îndrăgiţi scrise pe ziduri, stelele, luminile în care stai aşteptând
trec printr-o uşă având conturul tău
sunt din aceeaşi marmură moale din care e sculptată liniştea, alergi înaintea mea
nu am nicio poveste de spus
tu nu ai spadă
