Joi, 30 ianuarie 2020, evocări ale prietenilor lui Lucian Alecsa au avut loc la Reprezentanţa Botoşani a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România.
Gellu Dorian: Lucian Alecsa – 66
În acea zi de 4 februarie 2016, am primit în jurul orei 13,30 un telefon de la Lucian, să ne vedem la un ceai la Rapsodia. Ca de obicei, în acele vremuri, acolo ne beam ceaiul zilnic, stăteam la o şuetă.
Atunci chiar trăgeam concluziile de la lansarea cărţilor noastre, petrecută cu cîteva zile în urmă. Am ajuns în jurul orei 14. A primit un telefon de la un medic cardiolog, de fapt o prietenă, o colegă de scris. Era de prin septembrie 2015 diagnosticat cu angină pectorală. Pe lîngă ce mai avea el, o luptă de zece ani cu un cancer pe care l-a învins, asta-i mai lipsea. Chestiunea urma să fie rezolvată prin plantarea a doi stentori. Şi asta urma să se petreacă la începutul săptămînii următoare. Atunci era joi.
Şi, bucuros că telefonul îi rezolva această chestiune, s-a dus la acel medic, la acea colegă de scris. Era ora 14,20 cînd ne-am despărţit, cu înţelegerea că va veni la ora 17 la cenaclu, la Întîlnirile de joi, pe care le organizam la Reprezentanţa Botoşani a Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România.
N-a mai venit la întîlnire. S-a dus la Săveni şi la ora 20,30 mi-a trimis pe e-mail articolul despre cartea lui Gheorghe Grigurcu, apărută recent în seria Poeţi laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“.
Pe la ora 23,20 am primit un telefon. Eram în pat. Pînă să ajung, am văzut doar pe diskplay-ul telefonului numele lui, din agendă. Am încercat să sun, dar telefonul era mereu ocupat. Abia după ora 24, am mai primit un telefon. Era soţia lui la telefon, care, plîngînd, mi-a spus că Lucian a murit. Imposibil! Dar adevărul nu mai putea fi contrazis cu nici o mirare, cu nimic. Am sunat la medicul din Botoşani la care fusese înainte de-a ne despărţi după ceaiul de la Rapsodia. Nu-i venea să creadă. Mi-a spus că s-a despărţit ieri de el şi era foarte bine, cu speranţa că marţi, la Iaşi, urma să fie programat pentru stentori. Dar n-a fost să fie.
Ce-a urmat se ştie, chestiuni fireşti, dar şi nefireşti, mai ales cele legate de comunicarea cu cei din familia lui, care au rămas în urmă. Chiar şi din partea unui prieten, care a sărit în ajutor, cum era firesc, dar a şi blocat orice legătură cu familia, prin modul de a păstra relaţia cu prietenii lui Lucian. Ne-am văzut de durere şi de speranţa că posteritatea lui Lucian Alecsa va repara unele lucruri din ceea ce el a dorit să fie – scriitorul adevărat, jurnalistul dur şi incomod. Au trecut aproape patru ani de atunci şi în afară de ceea ce am făcut noi la revista „Hyperion“, an de an, dar şi unii din colegii din presă, puţini, nu s-a mai întîmplat nimic.
Poate că familia aşteaptă să se aşeze mai bine lucrurile, poate că cei de la primăria din Săveni încă nu şi-au vindecat rănile provocate pasămite de Lucian Alecsa, poate că el, poetul şi scriitorul Lucian Alecsa, are alt destin postum decît cel visat de orice scriitor. Într-o lume ca aceasta prin care trecem, este foarte greu să rezişti şi să te afirmi în astfel de domeniu în timpul vieţii, darămite după ce treci dincolo, lăsînd în urmă ceva ce poate a însemnat sensul vieţii tale. Să se fi oprit aici sensul vieţii lui Lucian Alecsa – marele lui dar de a scrie şi mai ales de-a nu scrie oricum, ci foarte bine şi deranjant pentru unii care cred că doar lucrurile comode fac parte din viaţă, celelalte trebuie eliminate?
Noi, colegii lui, care încă mai răzbim prin aceste vremuri de restrişte, credem în destinul literar al lui Lucian Alecsa şi sperăm ca el să nu intre în seria multor scriitori români uitaţi, ignoraţi de o lume avidă de superficialităţi şi mondenităţi de prost gust.
Victor Teişanu: Lucian Alecsa, un expresionist al imaginarului
Impresia unei naşteri fără efort, a fluxului care scapă controlului, se înfiripă în legătură cu poezia lui Lucian Alecsa chiar de la primele volume şi creşte considerabil pe măsură ce autorul îşi scrie cărţile maturităţii. S-ar putea afirma că poetul are o înclinaţie naturală către secvenţele crude, macabre, folosind în acest scop spaţii largi şi apelând fără restricţii, adesea, la mecanismele de cursă lungă ale poeziei.
Dar concomitent cu perfecţionarea arsenalului poetic, sporesc şi aglomerările metaforice, adevărate cavalcade ale imaginarului, parcă imposibil de ţinut în frâu. Culorile sumbre par a se potrivi cel mai bine cu autoscopiile sale, prefigurându-se o estetică a halucinaţiei, morbidului şi pestilenţialului. Asta şi pentru că peste înclinaţia nativă de care vorbeam, s-a grefat, cu o forţă implacabilă, experienţa unei maladii cumplite, lăsând urme adânci la nivel mental şi modificând hotărâtor concepţia despre materialele de construcţie poetică.
Diafanităţile, evanescenţa ingenuă şi graţia care caracterizează de obicei vocabularul liric dispar cu desăvârşire. Locul lor este ocupat aproape ostentativ de imaginea fiinţei hăituite de boală şi rătăcind sub spectrul morţii. Un destin arbitrar, alegându-şi la întâmplare victimele şi atât de ostil fiinţei condamnată biologic, are însă urmări extrem de favorabile în plan creativ.
Brusc poezia lui Lucian Alecsa devine câmpul său de luptă cu propria moarte. Un spectacol halucinant al calvarului la care este supusă fiinţa se desfăşoară sub privirile cititorului, invitat să asiste. Poetul devine astfel cronicarul propriei sale destructurări fizice, notând asiduu fiecare nouă senzaţie şi compunând, mai ales în cheie maximizată, scenariul încleştării cu stihiile morţii. Falsele pudori de limbaj sunt total ignorate, acordându-se cuvintelor, indiferent de impactul lor asupra sensibilităţii comune, drepturi egale de exprimare. Ca într-un carusel manevrat de magia demonilor, acestea, cuvintele, se rostogolesc sub înfăţişări terifiante, încropind o nouă realitate, de fapt o suprarealitate, populată de creaturi bizare, monstruoase, alese spre a oferi cititorului, olfactiv şi vizual, senzaţia surpării necontenite, un circ al ororilor fiziologice care aneantizează fiinţa umană.
Florentina Toniţă: Trăia într-o voluptate intelectuală a cuvântului scris
Oamenii trăiesc din ce în ce mai puţin în sine, în dimensiunea spiralată a timpului, cea care construieşte spiritul, care individualizează şi înalţă. Nu încetăm a ne consuma în relaţii de tot soiul, în verbalizări fără sens, dar care răvăşesc şi păgubesc stratul fiinţial al trăirii. Pornim războaie pe care le pierdem cu preţ imens. Uneori cu preţul vieţii.
Lucian Alecsa a trăit şi timpul măsurat, lumesc, dar a cunoscut şi spirala, eonul, energia ideilor, a raţiunii lucrurilor. A creat veşnicia prin poezie, prin metaforă, dar a şi călcat printre oameni tumultuos, trecând lumea prin ascuţiş de sabie (în)cuvântată.
Nu am fost prietenă cu Lucian. Nici măcar pe Facebook. Ne-am întâlnit foarte rar în anii din urmă, ultima dată la Mihăileni, la casa bunicilor lui Enescu. Era la fel. Revoltat pe politicieni, pe indolenţa tuturor celor care nu fac niciodată destul şi niciodată la timp.
Am fost colegi de redacţie, acum aproape 15 ani. Scria editoriale şi probabil că atunci, în acel peisaj al presei locale, era singurul care ieşea din tipar. Provoca reacţii violente, aproape zilnic ajungeau în redacţie tot felul de ameninţări mai mult sau mai puţin agramate, mai mult sau mai puţin justificate.
Trăia într-o voluptate intelectuală a cuvântului scris, fără să epuizeze înţelesurile, fără să se înfricoşeze, ca noi toţi, de efectele dezastruoase ale strigătului. Ştim cu toţii, nu mereu avea dreptate, uneori recunoştea, şi atunci, în acele momente, ieşea la suprafaţă un Lucian vulnerabil sentimentelor umane, răvăşitoare.
Lucian Alecsa trebuie aşezat în scrisul său, trecut prin propria creaţie. Trebuie privit prin ochiul cuvântului-metaforă, în mantra poeziei şi a descătuşării sale spiritual-fataliste. Scriitorul Lucian Alecsa a călcat mai toate cărările literaturii şi ale umanului. A experimentat şi înălţimile deopotrivă cu căderile în abis. Dar de acolo, din deznădejde şi din hăul purificator, mai avea încă multe a ne spune. Ce a rămas nerostit va sta pitit în scrierile sale, iar noi vom desluşi atât cât ne va fi dat. După cum l-am cunoscut fiecare.
Fără să îmi fi fost prieten, Lucian Alecsa a fost acolo, în Viaţă.
Lucian Alecsa (31 ianuarie 1954 – 5 februarie 2016)
Lucian Alecsa s-a născut în localitatea Mihăileni, judeţul Botoşani, la data de 31 ianuarie 1954. A absolvit şcoala primară şi gimnaziul în comuna natală (1961-1969), Liceul Teoretic Siret, judeţul Suceava (promoţia 1973). A frecventat Cenaclul literar „Mihai Eminescu“ din Botoşani, condus de scriitorul Lucian Valea. Din 1993 devine membru al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Iaşi. A publicat: Oraşul de gips, poezii, Iaşi, Cronica, 1992; Ars apocalipsis, poezii, Botoşani, Axa, 1996; Recurs la Joc secund, roman, Botoşani, Axa, 1999; Asupra căderii, poezii, Cluj, Dacia, 2002; Deasupra căderii. A doua geneză, poezii, Botoşani, Axa, 2003; Judecătorul, roman, Iaşi, Timpul, 2005; Ţinutul Klarei, poezii, Botoşani, Dionis, 2005; Nelegiuitul amant, roman; Piteşti: Paralela 45, 2008; Iluzionista Babette, poezii; Bucureşti, Editura Vinea, 2008; De veghe în lanul cu moroi, versuri, Cluj-Napoca, Limes, 2009; Klara, Babette şi alte iluzioniste, Iaşi, Tipo Moldova, 2011; Viaţă mahmură şi neagră, poeme; Timişoara, Brumar, 2011; Moartea e bine mersi, roman; Piteşti, Paralela 45, 2012; Femeia fără zâmbet, Editura Eikon, 2015; Umbra, agent dublu, Editura Junimea, 2016.
A fost redactor-şef adjunct al revistei culturale Hyperion, a desfăşurat o bogată activitate publicistică, colaborând cu versuri şi recenzii la revistele Ateneu, Baaadul literar, Caietele Oradiei, Conta, Contact Internaţional, Convorbiri Literare, Cronica, Curierul, Gazeta de Botoşani, Hyperion, Luceafărul, Monitorul de Botoşani, Nord Literar, Orizont, Poesis, România literară, Ţara de Sus, Viaţa Românească ş.a.
A fost distins cu Premiul pentru Debut, Poezie, acordat de Asociaţia Scriitorilor din Moldova, 1993; Premii acordate de Filiala Iaşi a Uniunii Scriitorilor din România, 1993, 2009, 2013; Premiul APLER şi Premiul pentru construcţii româneşti acordat de revista Convorbiri Literare, 2001. Figurează în antologiile de poezie Nord (Botoşani: Axa, 2009) şi Cina 12+1 / Vecernea 12+1 (Moscova: Vest – Konsalting, 2010). Opera sa a fost tradusă în limbile engleză, franceză, persană şi rusă.
S-a stins din viaţă în ziua de 5 februarie 2016.
Lucian Alecsa
Nebunul şi soldatul
Nebunul îşi spală zilnic cămaşa de forţă
cu periuţa de dinţi din dotare
precum răcanul buda
sub privirile gingaşe ale superiorilor
ambii siliţi de insomnie
nebunul este surghiunit într-o coajă de vis
metalică şi plină de ţinte de aur
haleşte în neştire pilitură de nervi oxidaţi
într-o totală euforie
i-au explodat gingiile
au dat buzna iarăşi dinţii de lapte
îşi pansează barba c-un cleşte steril
de teamă să nu-şi infecteze fanteziile
soldatul e un sâmbure de piersică
sub talpa generalului
sufletu-i asemenea unei proteze de poţelan
clămpăne sub jetul înjurăturilor
caporalul îl loveşte cu bombeul peste meclă
aducându-i aminte c-a lăsat acasă o fată borşoasă
i s-a deschis corespondenţa
i s-a pârjolit intimitatea
ambii îşi trasează lângă ferestre stoluri de păsărele
gălăgioase şi viu colorate
aşa, doar să le ţină de urât şi să aibă cu cine conversa!
peste rafturile de amintiri ale nebunului
suflă crivăţul în draci
cuvintele ploşniţă
plesnesc ca arse
hărmălaie mare în plămânii medicului de gardă
în schimb
în bârlogul sentimentelor cazone
se culcuşesc tot felul de mândre
care de care mai despuiată
soldatul face instrucţie cu ele
cât e somnul de lung
până ce sufletul i se face leoarcă de transpiraţie
şterge grăsimea de pe gamelă cu emoţiile lor neclăite
ochii-i colindă hai-hui
printre grenade, îngeri şi minijupe
seară de seară
umbrele celor doi horesc şi joacă ţonţoroiu
sub streaşina aceluiaşi ospiciu
administrat de mine.
