Vectori transpruteni (VIII)
Pagini de jurnal
2.IX.1992
Lică Rugină de la Galaţi are marea inspiraţie şi generozitate să-mi dăruiască uimitorul volum „Panorama poeziei universale contemporane“, editat de regretatul A. E. Baconsky încă în 1972. Zău că râvneam această antologie! O împrumutasem, demult, de la Gh. Vodă. În Chişinău sunt puţini, foarte puţini posesori ai acestei lucrări fundamentale.
Sunt frecvent felicitat pentru dialogul de la radio cu ocazia Zilei Independenţei. Andrei Băleanu, Tudoriţa Bragă îmi vorbesc despre curaj, inspiraţie şi claritatea discursului. Luciditatea şi adevărul, şi crezul nestrămutat în re-întregirea neamului ca necesitate ce ne-ar salva de umilinţele la care suntem supuşi de rechinii-vecini. Avu ecou zicerea mea că – să vadă poporul – în fotoliile conducerii au rămas şi revin în continuare aceiaşi – nomenclaturiştii bolşevici de ieri. Iar – am accentuat – cine a făcut burtă în comunism nu mai face minte în democraţie.
Bustul lui Lucian Blaga dezvelit pe Aleea Clasicilor a generat opinii contradictorii până la gândul că, poate, peste un timp să fie înlocuit cu un altul, ce ar reprezenta o imagine mai revelatorie a profetului de la Lancrăm.
Printre oaspeţi – Cornel Ungureanu, Mircea Opriţă, Sterian Vicol, Negoiţă Irimie, Petre Bucşă, Constantin Vremuleţ, Teodor Cătineanu, Aurel Câmpeanu, Virgil Bulat, Mariana Bojan, familia plasticienilor Botiş (am vernisat expoziţia lor), Horaţiu Mazilu, plus mulţi alţii – cam 45 de persoane. Aproape majoritatea, prezenţi în atelierul maestrului Glebus Sainciuc, la un spectacol de măşti. Discuţii, voie bună şi fireasca oboseală impusă de ritmul presant al celor trei zile de festivităţi.
La monumentul lui Ştefan cel Mare, popii sunt huiduiţi de mulţime pentru predispoziţia lor pro-moscovită, în jurul căreia se tot discută în presă. Huiduiţi şi dregătorii suspuşi. O voce: „Domnule Snegur, unde duci turma asta de miniştri?!“ Alta: „Domnule Ghimpu, ce te-ai preacurvit? Nu ne mai recunoşti?!“ Au urmat controversele mari…
4.IX.
Ieri, la hotelul „Naţional“, am realizat un dialog de-a dreptul pesimist cu Ion Miloş, sosit din Suedia. Însă am tot încercat să-mi scot interlocutorul din rectitudinea sa de suflet vexat, complexat, mergând pe linia întrebărilor oarecum incomode: „Eşti superstiţios? Te consideri un scriitor valoros? Ce rol au zvonurile publice în destinul tău?…“ Convenim să-i edităm o plachetă în colecţia „Poezii de duminică“. Selecţia rămâne să o fac eu, iar titlul pe care mi l-a lăsat Miloş e frumos: „M-am născut duminică seara“.
Tratez o problemă similară şi cu Gr. Vieru. Dacă nu reuşeşte să încropească un sumar al viitoarei cărţi până duminică, mă sfătuieşte să fac eu selecţia după volumul „Rădăcina de foc“.
La USM, sărbătorirea celor 50 de ani ai lui Mihai Cimpoi. Şefi mari şi foarte mari. Discursuri de toate orientările. Surprinde noutatea unui titlu ce i se acordă prin decret prezidenţial: „Maestru al literaturii“. E firesc? E nestingheritor? E totuşi, o distincţie? Încă nu ne-am lămurit… Masă cu mult vin. Spectacolul de măşti de Glebus Sainciuc pe care, ca şi alte dăţi, îl prezint eu.
Lectură: Daniel Turcea, „Iubire înţelepciune fără sfârşit“ în colecţia „Cele mai frumoase poezii“.
Telefonez la Bucureşti, să aflu cum au ajuns „naufragiaţii“ Ulici şi Stoica. La administraţia „Luceafărului“, unde nimeresc, o doamnă îmi explică pe ton tânguitor că „Dl Ulici a avut o pană de motor şi a dormit o noapte în câmp deschis“. De, e şi acesta un eveniment care se răspândeşte.
În fine, vorbesc şi cu Laurenţiu: au ajuns cu bine, ieşenii au fost specialişti excelenţi: maşina a rezistat.
5.IX.1992
Telefonează Gr. Vieru, dându-mi sumarul pentru placheta din seria „Poezii de duminică“. Îmi transmite 36 de titluri din „Rădăcina de foc“. Încă nu are un titlu de volum. Urmează să-l găsească.
Transcriu de pe banda reportofonului dialogul cu Laurenţiu Ulici. Luni trebuie să i-l prezint lui Eugen Cioclea pentru „Tinerimea Moldovei“.
10-11.IX.1992
Escapadă la Iaşi. Transport favorizat, ceva cheltuieli pe contul gazdelor, cu întoarcere „cooperatistă“ aici, la Chişinău. La revista „Cronica“ se joacă şah. Prezent. Nic. Turtureanu. Ioan Holban absent. Câteva telefoane pe la cunoştinţe. Foarte puţini se află pe loc. La „Convorbiri literare“ e tihnă redacţională, Al. Dobrescu aflându-se în situaţii politice frământate. În plin, pregătirile pentru alegeri. Iaşul, ca atmosferă publică, între indecizie şi abundenţă de mărfuri, în special străine, oarecum de calitate… cenuşie şi presărate cu piperul preţurilor dez-zăbălate.
Dl Liciu, cel care are în grijă restaurantul „Cina“, chiar lângă Mitropolie, tratează cu An. Mă. nişte viitoare proiecte de colaborare economică intern-naţională, ieşeano-chişinăuiene. Seară frumoasă la primul nivel, cel al cârciumii cu regim nocturn, până la 6 dimineaţă. Muzicanţii simt că suntem în grija şi graţiile patronului, copleşindu-ne cu melodii alese. Solist – Nicolae Pintilie, de altfel voce cunoscută, cu câteva discuri la activ. Vin cu pelin care, dimineaţa, avea să-mi dea ceva durere de cap. Cazare la motelul „Bucium“, 10 km. depărtare de Iaşi.
Un periplu de informare, nu atât pentru mine, la un atelier de mobilă, unde e director o doamnă măslinie la chip şi oarecum bărbătoasă; la depozitul judeţean de mărfuri, unde lipseşte şi directorul şi contabilul şef.
Când să ne întoarcem, într-o piaţă oarecare îl întâlnesc pe N.. Scurt şi insignifiant schimb de vorbe. Nu se leagă dialogul între noi, deoarece, când a trebuit să fie, să vină, N., sub diverse pretexte ori fără nicio explicaţie, se făcea nevăzut. Doar auzit la telefon, dacă mai ai nevoie de explicaţii banale…
Afluenţă cam scăzută de bişniţari basarabeni. Unii vând butii din masă plastică. 1,5 mii lei bucata. După ce se mai târguiesc, nu ştiu cu cât să le dea.
Unicele cumpărături: cafea la 350-370 de lei 250 gr. şi ţigări „LM“ la 160 lei pachetul. La Chişinău, cafeaua o iei cu peste 2 mii de ruble kilogramul (s-a scumpit acum o săptămână), cutia „LM“ – 135 de ruble. Alte interese „elitare“ nu am avut. Nici nu mi le proiectasem.
Deci, zile tihnite de toamnă, mai mult o călătorie de agrement nostalgic sau – între nostalgic şi decepţie, dar care nu trezeşte regrete.
12.IX.1992
Încropesc câteva pagini despre Zilele Blaga, unul din evenimentele culturale ale anului curent. Comandate de revista „Sud-Est“ şi scrise mai mult pentru a onora acceptul pe care l-am dat, decât din plăcere. Am intitulat articolul „Dimpreună-a-fi“ şi punându-i un… moto, de altfel – sugestiv: „E semnul unei alte orbite: tu urmează-l“ (Eugenio Montale).
„Literatorul“ nr. 34 îmi publică două poeme, „Metafizică“ şi „Fericiţi cei săraci cu duhul“. Afabilitatea şi operativitatea lui Marin Sorescu se cer preţuite la adevărată valoare, motiv din care şi consemnez acest detaliu.
Da, încă două momente ieşene. Câinele lup ţinut la subsolul restaurantului „Cina“ care mai să rupă lanţul, când treceam prin preajmă. De reuşea, bineînţeles că ne sfâşia. Dl Liviu ne explică: „Noaptea, după ce închid restaurantul de la parter şi de la etaj, îl lasă liber şi el inspectează prin toate încăperile. Păzea, Doamne fereşte, pe cutezătorul care ar intenţiona să pătrundă în interior! Iar pentru cei ce fac scandal în crâşmă am de gorilă pe un fost campion naţional la box“. Asta e cu economia de piaţă: dulăi şi muşchi!
Un episod dureros: însoţit de o tânără, trece spre Teatrul Naţional actorul Dionisie Vâlcu, de 2-3 ani deja nevăzător. O taină încă neelucidată de medici această bruscă înnoptare din ochii acestui om de talent.
Şi un alt actor, Ion Sapdaru, basarabean cu studii făcute la Moscova şi har real, ajuns pe scena ieşeană. Îl întâlnesc în restaurant la prânz, discuta cu alţi doi colegi politică. E amabil şi prietenos, amintindu-şi, probabil, că i-am fost naşul debutului în proză la „LA“. Are calităţi şi să-i dea Cel de Sus şansa realizării.
13.IX.1992
Pe la 5 şi jumătate mă trezeşte scâncetul unui căţeluş de pripas. Scâncet sacadat, scârţâitor, parcă, precum la trecerea repede, în zigzag, a degetului apăsat pe sticlă. (Probabil, această asociaţie ar putea intra într-o poezie; nu sunt dese cazurile, când ne trezim cu gânduri ce aduc a versuri…)
Deja, temperatura dimineţilor e sub zece grade plus. Însă continui tabietul reluat acum două luni – să fac duş rece. (Avui şi alte încercări de acuaterapie…). Pe lângă cât ar fi de folositoare pentru sănătate, procedura îmi simplifică necazurile existenţiale în prelungitele absenţe ale apei în acest cartier aflat încă în construcţie. Apa rece şi prosopul ne înlocuiesc focul! (Slogan tâmpit ce-mi vine ad-hoc… ad-foc…)
Printre lecturile curente – Quasimodo în colecţia „Poesis“, traducere (bună) de Mihai Banciu. Câteva versuri sfâşietoare din „Scrisoare mamei“: „Ştiu că ţi-e rău, că trăieşti,/ Ca toate mamele poeţilor, săracă.“ – E un adevăr care ne vizează pe noi şi pe părinţii noştri…
Se vede că mă aflu într-o zodie propice scrierii jurnalului şi simt (harnică!) necesitatea de a-l deschide şi de a fixa ceva în el. Spre exemplu, aceste patru versuri excelente ale lui Tommy Olofsson din antologia de lirică şi proză suedeză în traducerea lui Ion Miloş: „Du-ţi libertatea ca pe un pumn de nisip/ ce ţi s-ar cerne printre degete –/ dar pregătit să-l arunci/ în ochii duşmanului“.
Precum în oricare altă duminică, am trebăluit şi astăzi. Am redactat şi dactilografiat dialogul cu Petre Stoica.
Pe aproape de miezul nopţii (citeam o recenzia a lui Alex. Ştefănescu despre „Argoticele“ lui Nichita Stănescu), mă telefonează Eugen Cioclea, întrebându-mă dacă am văzut numărul de ieri al „Sfatului Ţării“, în care este publicat şi interviul meu cu Ethem Baymac, coleg turc din Priştina. După neutralitatea, parcă, întrebării simt un ton de urgenţă şi nervozitate. Vin explicaţiile sacadate din care înţeleg că în acelaşi ziar (nu l-am văzut încă) Nic. Popa se referă la primul număr din „Tinerimea Moldovei“, apărut cu semnătura de redactor-şef a lui Cioclea, dându-se cu părerea că nu mai e, precum se menţionează, niciun fel de serie nouă, ci e ceva aproape cu nimic deosebit de „TM“ de pe timpurile comsomolului. Ei, afirmaţia e de-a dreptul deocheată, sentenţioasă şi, precum presupune Cioclea, inspirată de anumite interese mărunte şi meschine. Ar fi mai multe de reţinut, dar mă rezum la spusa lui Eugen Cioclea că el, cu destulă causticitate, scrie o replică „pe măsura agresorului care se face a uita că a luat premiul comsomolului pentru literatură“. Delicată situaţie… Ar fi cazul să se ajungă la un armistiţiu… Odată ce nu ne prea place să fim contrazişi… Dar asta ar ţine deja de ioc-ars polemica…
15.IX.1992
Ieri, îmi telefonează Vladimir Beşleagă, adresându-mi-se cu apelativul „Hamlet-cel-tânăr“ (titlul unui poem al meu pe invers: Hamlet cel bătrân). Însă motivul acestui pseudo-nume pe care mi-l aplică îl înţeleg din următoarele sale fraze: „Măi băiete, măi, abia acum am dat de nr. 5 al revistei «Basarabia». Păi, să ştiţi că aveţi, tu şi Ion Gherman, un dialog consistent. Chiar şi pe Gherman îl văd într-o altă ipostază, întinerit, revigorat. Dar caut nr. 2 al revistei unde e începutul dialogului. E la fel de mare şi prima parte?“
Într-adevăr, conversaţia e cam barosană – fuseseră peste 50 de pagini dactilografiate, circa 2 coli editoriale. Dar, precum m-a convins şi Beşleagă, dialogul nu trece neobservat, îşi găseşte cititorii, nu cred – mulţi, dar destui…
Alte întrebări ale dlui Beşleagă: „Va fi mâine şedinţa Consiliului USM?… Dar ce-i cu recepţia pe care o oferă miercuri domnul ambasador Bistreanu? E ceva important?“ Pentru că Beşleagă ar dori să plece miercuri într-o deplasare. De-i important, rămâne în Chişinău.
Cu aceeaşi ocazie, mă telefonează şi consilierul Ambasadei României, colegul nostru Ion Ţăranu, ieşean. Înţeleg că s-a produs o confuzie, deoarece invitaţia pentru recepţie, pe care mi-a expediat-o, încă nu mi-a parvenit. „Le-am trimis printr-un om – nu vă spun numele, că prind a deveni şi eu suspicios, ca mulţi oameni din Chişinău… Ce s-o fi întâmplat? Am aflat că nu a primit invitaţia nici dl Coşcodan…“
Cine ştie ce s-o fi întâmplat?… „Vă trimit mâine o altă invitaţie, cu şoferul“, zice dl Ţăranu. Îi mulţumesc şi nu-mi fac griji în plus. Fără să insist mult, sunt sigur că voi dezlega „misterul“ cu „selectivul“ împărţitor de invitaţii.
La revista „Sud-Est“, Valentina Tăzlăuanu şi cu Rodica Iuncu reuşesc „să-mi confişte“ şi dialogul cu Petre Stoica. Convenim ca, pe viitor, să le prezint câte un dialog cu o personalitate a literaturii şi culturii române. (În redacţie se afla Ion Ungureanu, ministrul culturii, Burghiu şi cu Turea. Discutau despre deplorabila situaţie cu lipsa de hârtie, bani… şi… şi…)
Doamnele îmi cer sfatul referitor la abonarea la presa culturală din Ţară. Zic: „România literară“, „Luceafărul“, „Contrapunct“, „Literatorul“, „Apostrof“ de la Cluj. „Apostroful Martei Petreu?“, întreabă Rodica. El e. „Să ştii că (nu pot evita reprobabila coliziune sintactică decât prin această paranteză – n.m.) cafeaua pe care o servim acum e de la Marta Petreu“, mă pune Rodica la curent cu această coincidenţă ce poate avea, de, şi oarece semnificaţie implicită… (Fireşte, e o coincidenţă banală care spune, totuşi, că suntem oarecum mai de-ai noştri, mai acasă.) Plus că, acasă, am pe birou, în aşteptarea lecturii, noua carte a Martei „Loc psihic“, editată în format generos, nestrâmtorat de criza de hârtie (Ed. „Dacia“, 1991).
Văd pe rafturile din birou nişte exemplare din revista „Secolul XX“. Le cercetez. Două numere, unul triplu, nu le am (port fişa cu ce am în geantă, mereu la îndemână!). Convin cu V. Tăzlăuanu să recurgem la schimb, propunându-i în loc dublete de care dispun, întrucât „Sud-Estul“ nu are ambiţia să ajungă la o colecţie integrală a prestigiosului „Secol“.
La USM, creşte stocul de manuscrise prezentate pentru concursul debutanţilor, anunţat de „EUS“ (nu are nimic în comun cu posibilul egocentrism al cuiva; formula îi aparţine lui Ioan Mânăscurtă şi se descifrează drept: Editura Uniunii Scriitorilor). Vasile Leviţchi, M. I. Ciubotaru oftează, zicând că, din cele luate pentru recenzie, rezistă foarte şi foarte puţine. Ce să-i faci? Însă câteva debuturi există, totuşi. Mă gândesc la Rodica Sagaidac, Doina Iachim, Constantin Cheianu şi alţi doi-trei. Niciun concurs nu descoperă plutoane de autori…
17.IX.1992
Recepţia oferită de împuternicitul cu afaceri al României în Moldova – un la furchet ce a întrunit oameni de artă, scriitori, politicieni (în măsura în care ei pot onora aceste titluri de profesii serioase). Peste o sută de persoane, unele dintre care se aşteptau la o abundenţă, nu la convenţionalism diplomatic econom, de altfel – de salutat.
Din câte am putut înţelege, discuţiile, în cercuri restrânse, au variat de la „de, hai să vorbim şi noi ceva“, până la atât de ostentativul cancan românesc… „priveşte ce tocuri grandomane au pantofii lui ăla!“. Da, au, dar aceasta demult nu mai e o noutate şi, deci, e lipsită cu desăvârşire de interes. „Că ia… Că ştii… Că să vezi…“ Ne-am retras după vreo trei ore de taifas. Eu – constatând un tic al unor persoane şi personalităţi care îmi laudă dialogurile pe care le tot public, pentru ca, fără mari ocolişuri, să se ofere şi dânsele, persoanele, de interlocutori; unii chiar ajungând a mă întreba unde să mă caute, ca să vină la… spovedanie sau, dacă doresc, să-i caut eu. Oferte de atare speţă din partea lui Vladimir Curbet („Să facem noi aşa, cu dansul…“) şi Mihai Bădicheanu („Vreau să facem şi noi un dialog, că eu am multe de spus…“ De parcă dialogul constă numai în avea multe de spus…)
De altfel, ieri, 16 septembrie 1992, i-am prezentat lui Ioan Mânăscurtă dactilograma volumului de dialoguri „Spunerea de sine“, circa 16-17 coli.
Eugen Lungu îmi cere permisiunea să facă rocadă cu dialogurile pe care le-am prezentat la „Sfatul Ţării“, mai întâi publicându-l pe cel cu Laurenţiu Ulici, în locul celui programat cu Mircea Nedelciu. („Şi acesta foarte interesant, dar oarecum atemporal, pe când Ulici spune lucruri dure, de anumită actualitate“, punctează Lungu.)
21.IX.1992
Vineri, 18 sept., au sosit scriitorii turci, care ne întorc vizita – Yahtia Ankengin, Irfan Nasratinoglo şi profesorul Ismail Parlatîr, cu care comunic cu maximă înţelegere în franceză. Program divers, poate că puţin cam încărcat. Dnei Onuc Tabicer nu i-au permis să vină treburile de la universitate.
De la Cluj au sosit Virgil Bulat, Aurel Câmpeanu şi Vasile Vlad, tânăr businessman. Prin dl Savca, adjunct la departamentul vamal, le-am înlesnit trecerea pe la Sculeni. E un coup d’essai, o primă încercare de a face un schimb masiv de mărfuri cu librăria şi editura noastră. La capitolul carte lucrurile sunt simple, dar să vedem unde (dacă) amplasăm aparatele electrice, ţigările etc. Generos precum este, Virgil îmi oferă trei cărţi minunate din renumita colecţie „L’ Herne“ şi anume – W. B. Yeats, Robert Desnos, Charles Peguy; apoi două (primele din 4) volume din „Dreptul la memorie“ în lectura lui Iordan Chimet (Ed. „Dacia“), plus o carte de poeme a lui Luis López Álvarez.
Vorbesc cu Virgil Bulat să facă o comandă de circa 2 mii de exemplare din „Spunerea de sine“. Este de acord. De altfel, manuscrisul era pe cale să meargă la cules. Rămâne să mai introduc dialogul cu Ion Miloş, dactilografiat acum două zile.
La TVR apare Andrei Pleşu în dialog duminical. Însă, zău, a fost mult mai inspirat în conversaţia pe care am avut-o noi la Bacău. Poate şi din considerentul că TV nu asigură intimitatea mărturisirilor, te încătuşează.
22.IX.1992
Coţcăria lui (ghici cine?…) readuce în lumină un tip abrutizat. Ignorant şi palavragiu, face zob orice intenţie de comunicare civilizată, trebăluind greţos printre tacâmuri, de unul singur substituindu-i pe mulţi alţii, dedându-se la o sinistră hărmălaie de şatră. Ieri, le-a creat o impresie penibilă oaspeţilor din Turcia, care au rămas de-a dreptul consternaţi de dezmăţul său de bădăran şi blestemat de a nu însuşi niciun bob din elementara bunăcuviinţă. Ratat moraliceşte, bun de legat. Jalnică paiaţă arogantă şi nesimţită… Condiţie de animalitate şi cretinizare rar întâlnită printre oameni… Specimen de menajerie ce ar trebui plasată undeva în curtea vreunei case de nebuni…
„Quand l’esprit est perdu dans le lumière du Moi“ (Upanishad Prashna).
23.IX.
Eugen Cioclea zice că Aureliu Busuioc i-a transmis nedumerirea mea faţă de puzderia de greşeli de tot felul ce furnică prin „Tinerimea Moldovei“. Şi recunoaşte că aşa este: muşuroiul e mare. „Bine, zic, dar voi scrieţi cu litere de un deget că redactor stilist e Vlad P.“. „Scriem, dar, iată, apărem mâine, însă el nu a venit nici până la această oră (16.20) să citească paginile“. Dă, colega, numele jos de sub fălosul titlu de redactor stilist. Cel puţin, lumea nu va avea atâtea motive să râdă şi să arate cu degetul dinspre greşelile gramaticale sau de stil spre titluri şi persoane…
24.IX.
Ieri seră, mă telefonează dl Ţăranu şi, ca totdeauna, delicat, o ia pe departe: l-a tot căutat pe M. Cimpoi. Îi spun că e foarte ocupat cu diverse chestiuni ce-l scot din birou. Care ar fi problema? Dacă Ambasada Română îl invită pe Ştefan Augustin Doinaş, din partea USM n-ar putea interveni nişte – cum să le spună? – proteste? Da’ de unde! Din contră, am fi nespus de bucuroşi să fim onoraţi de prezenţa ilustrului coleg bucureştean!
Îi spun dlui Ţăranu că, acum câteva minute, am citit în „Luceafărul“ din 16 septembrie cuvântul de adio al lui Şt. Aug. Doinaş adresat umbrei celui care a fost Dan Deşliu. „Cum, a murit Deşliu?! Noi încă nu ştim. La ambasadă, odată la două săptămâni, vine câte un stoc de presă periodică pe care nu mai reuşim să o consultăm“.
Într-adevăr, decesul lui Dan Deşliu nu a fost mediatizat foarte mult. Poate şi din motivul că, precum spune Doinaş, Deşliu „pleacă dintre noi pe neaşteptate, în împrejurări încă nelămurite“.
Am scris cuvintele pentru coperta a 4-a a plachetelor lui Arc. Suceveanu şi Gr. Vieru din colecţia „Poezii de duminică“. Prin intermediul dnei Raisa, i-am trimis lui Grig corectura, la spital. O ţine cam multişor… Poate şi din motivul că încă nu i-a găsit un titlu. Arcadie şi-a intitulat-o: „Secunda care sunt eu“.
Mă pomenesc în faţă cu o listă din vreo 5 cărţi. „Cine ţi le-a cerut?“, îmi pretinde explicaţii Zinovia. Într-adevăr, caligrafia e superbă, caracteristică, în special, femeilor. Caligrafie trezitoare de… gelozie! Noroc că, până la urmă, îmi amintesc: lista mi-a dat-o dl Ion Gherman, să anunţe cărţile în revista „Basarabia“. Ce scris mai are şi pedantul nostru redactor… P.S. Concluzia: un bărbat trebuie să aibă o caligrafie mizerabilă, demnă de dispreţul şi neatenţia doamnelor.
Colecţia caietelor „L’Herne“ îmi creşte până la 8 titluri. La precedentele se adaugă cele dedicate lui Léon Bloy, Lewis Carrol, Sorel Bolivar şi (să precizez, exemplarul l-am lăsat la birou).
Pentru Cluj-Napoca, Virgil Bulat îmi lasă o comandă de 2 mii de exemplare din viitoarea carte de dialoguri „Spunerea de sine“. Să văd cât iau gălăţenii… (De altfel, i-am telefonat lui Horaţiu Mazilu, referitor la festivalul Grigore Hagiu. Se vor lămuri asupra datei concrete după alegerile de duminică, să aşteptăm telefonul lor. OK!)
(Va urma)
