Ce au în comun Biblia, Einstein, Pink Floyd, Cehov, Faulkner, Carver şi Mazilescu, la care îi putem adăuga pe Dostoievski şi Camus sau pe Poe şi Dali? Mai mult ca sigur volumul de stranii şi triste, în acelaşi timp, versuri, Străin într-un loc cândva al meu, al poetului braşovean Dan Tirlea, care reprezintă un debut extrem de interesant în peisajul liric românesc din ultimii ani. Cartea, tipărită în condiţii grafice deosebite la Libris Editorial Braşov, în 2019, conţine poeme în versuri albe, postmoderne, haiku-uri, poezii în proză, unele poezii ritmate, toate despre marile teme sau motive ale literaturii şi filosofiei de ieri, de azi, dintotdeauna: viaţa, moartea, iubirea, singurătatea, deşertăciunea, Spaţiul şi Timpul etc., totul scris într-o manieră sumbră, tristă, melancolico-stenahorică, însă, de multe ori, tonul este îndulcit de un surâs şturlubatic în colţul gurii. Chiar primul poem, fără titlu, notat doar cu asteriscuri, de parcă ar trimite la steaua văzută de magi la naşterea Domnului, oferă câte puţin din temele sau motivele lirice menţionate mai sus, astfel, eul poetic îşi duce viaţa între Poliţie şi Spitalul de nebuni şi are cameră cu vedere, nu în Toscana, ca în romanul lui E.M. Forster, ci la o… dubă sau la dube, „în vaza gravidă/ cu desen de cărămizi“. În orice direcţie s-ar deplasa, poetul ar da nas în nas cu… moartea, cu care are şi un mai vechi diferend: „este multă moarte/ şi eu acolo, cu tanti,/ am o răfuială mai veche“.
Dintotdeauna timpul a fost un subiect important al filosofiei, artei, ştiinţei şi, desigur, poeziei şi există multe divergenţe în legatură cu însemnătatea lui, şi, din acest motiv este dificil de oferit o definiţie a timpului care să nu ducă la controverse. Multe domenii folosesc o definiţie operativă în care unităţile timpului sunt definite, astfel, academicienii au o opinie diferită în ceea ce priveşte posibilitatea timpului de a fi măsurat sau încadrat într-un sistem de măsurare. Dicţionarul Oxford, for example, defineşte timpul ca fiind „procesul indefinit şi continuu al existenţei evenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit ca o unitate“. O altă definiţie de dicţionar standard este: „Un continuum nonspaţial linear în care evenimentele apar într-o ordine aparent ireversibilă“. Trecând la filosofi şi poeţi, Martin Heidegger spunea, în cartea sa Timpul imaginii lumii, că omul va trebui să ajungă la Cunoaştere, adică păstrarea în adevărul său a acelui incalculabil, ce îi este accesibilă omului numai prin „întrebările şi formele creatoare ale unei reflecţii autentice“, cunoaştere ce transferă omul viitorului în acel „spaţiu intermediar“, în care el aparţine fiinţei şi totuşi „rămâne în fiinţare“ un străin, pe scurt, timp, spaţiu şi fiinţă, toate la un loc, la autorul legendarei cărţi Sein und Zeit. Preromanticului poet german Hölderlin, unul din preferaţii lui Heidegger, dar nu cel din Moartea lui Empedocle, despre care poetul aminteşte în „Jurnalul absenţei“, ci din poemul său „Către germani“, în care se face vorbire despre Timp (Strâns mărginit este timpul vieţii noastre) şi sufletul care se zbate „de dor cuprins“, acest fapt îi era binecunoscut.
Revenind la Dan Tirlea, acesta îşi contemplă, nu numai Timpul, ci şi Viaţa, care-i trece, cu tot felul de nenorociri şi deziluzii, nemaiapucând nici să-şi aprindă nici măcar o lumânare rece în bezna mistuindă şi în vidul infinit care ne apasă şi care ne înconjoară terifiant, în cea beznă strânsă-n el, unde apune în tăcere gândul primordial care piere şi el. Poetul mai observă melancolico-stenahoric cum viaţa care-i trece nemiloasă prin faţa ochilor şi sufletului, nu mai are Timp nici măcar să-l binecuvânteze pe Dumnezeu, pe Profet sau pe Sfânt, eul poematic neavând niciodată timp şi vreme pentru el. Totodată, autorul braşovean opinează că timpul său prezent, pentru ceilalţi, pentru semenii şi fraţii lui cititorii este „spaţiu infinit“, iar spaţiul ce li se deschide acestora în faţă, reprezintă „timp revolut“. De fapt, spre finalul unui alt poem fără titlu, între cele două entitităţi situate la două capete de lume, se află „un vid infinit, vid cu semne de ţicneală“, care denotă şi solitudinea şi alienarea în care este situat omul de azi, şi nu numai. Chiar şi poemul Păream străini într-un loc cândva al meu, conţine o componentă referitoare la timp, mai precis aluzia la călătoria în timp, astfel, eul poematic se reîntoarce acasă după mulţi ani şi totul i se pare, evident, străin, fiind de nerecunoscut, trecând printre oameni sau pe lângă ei de parcă ar fi călătorit în timp, una din idei fiind aceea că viaţa trece „repetitiv“ prin spatele oamenilor. Tot despre timp este vorba şi în poezia „De la Einstein cetire“ (purtând motto-ul „Yin este Timpul: este principiul feminin, iar Yang este Spaţiul: este principiul masculin“) prin adăugarea elementului luminii, autorul pornind de la formula savantului germano-american „la viteza luminii, spaţiul se contractă şi Timpul se dilată (notă de subsol: sunt aspecte care se pun în evidenţă la viteze apropiate de viteza luminii“) şi, în plus, se observă că la mişcări cu asemenea viteză are loc „o trecere a unuia în celălalt“. Enervat la culmi interplanetare, poetul exclamă: „Bă, tataie/ cu alte cuvinte,/ ăsta cam e futai la curu’ gol/ pe faţă!/ multiplicat la infinit egal/ orgie intergalatică“.
Nu numai spaţiul şi timpul sunt obsedante în cartea lui Tirlea, ci şi stelele, cerul, meteoriţii, hăul şi altele, mai ales în poemul-aluzie la Pink Floyd, mai precis la David Gilmour, unul din liderii acestei emblematice formaţii britanice de rock psihedelico-progresiv, „De la Dave Gilmour cetire“, cu subtitul „Red Sky at Night“, care este o melodie instrumentală de pe cel de-al treilea album solo şi primul după 22 de ani al lui Gilmour On an Island, lansat în Anglia pe 6 martie 2006, când muzicianul împlinea 60 de ani. Poemul lui Dan Tirlea este despre cum vroia eul poetic să vadă o ploaie de stele, despre cum a lăsat în depărtare o lume cu care nu se va mai întâlni şi despre cum se va întoarce într-un loc unde va îngenunchea şi va vedea meteoriţii, aşteptând un semn din partea acestora. Poezia este, printre altele, şi despre uriaşa singurătate care ne paşte şi ne înconjoară.
Volumul cuprinde şi aspecte de „ars poetica“, de Poezie adevărată, de „misia“ poetului în lume şi în viaţă, de idealurile poeziei şi creatorului ei, astfel, în poemul intitulat chiar „Poezia“, autorul, după ce constată mai mult sau mai puţin surprinzător că nu se poate trăi din această creaţie literară sau modalitate artistică, admite, poate idealist, că poetul nu poate vieţui fără Poezie şi că doar pe ea „o are“ în această lume crudă şi haină, poezia venind „ca un copil“ şi îşi depune „capul în poala poetului“ ca un inorog care îşi aşează îmblânzit capul în poala unei fecioare. Poezia este în acelaşi timp alinare în faţa tuturor suferinţelor, bcurie, îmbrăţişare, alungarea neliniştilor şi anxietăţilor şi, într-un final, ea se va fi poposit în preajma poetului şi „i se va introduce în suflet“, din fericire, nu în mod abuziv.
În fine, alte două poezii din Străin într-un loc cândva al meu, un volum care conţine şi poeme cu aluzii creştine, ca să nu spunem creaţii lirice creştine, una fără titlu, cealaltă intitulată „Poetul“ se focalizează pe ideea de artist ori poet văzut ca un fel de vagabond „vehiculând printre stele cu pumnii în buzunare“ (ca să parafrazăm filmul italianului Marco Bellocchio), care fluieră în „hăuri fără fund“ şi care descrie în „neanturi dansante“ nişte linii aprinse ale căderii“. În cealaltă creaţie lirică, poetul este asemănat cu însuşi Isus Hristos, într-o superbă imagine vizualo-poematică în care stă cu mâinile larg desfăcute „christic“, nu-i aşa, iar pe mâinile, umerii şi pe capul lui se află nişte păsări care „se înroşesc brusc“ şi dispar la fel de neaşteptat. Străin într-un loc cândva al meu este un volum eclectic, bine scris, care obnubilează dureri profunde.
