Lucian Boia este, indubitabil, unul dintre cei mai prolifici istorici români ai perioadei postdecembriste. Între 1997 (Istorie şi mit în conştiinţa românească) şi 2017 (În jurul Marii Uniri de la 1918: Naţiuni, frontiere, minorităţi) a publicat un număr impresionant de cărţi (31), iar până la publicarea volumului al doilea al Memoriilor (Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac), dl Lucian Boia a mai publicat un volum: De la Dacia antică la Marea Unire, de la Marea Unire la România de azi, toate la editura Humanitas, unele apărute în mai multe ediţii, altele publicate întâi în Franţa şi apoi traduse în limba română. Între aceste cărţi se află şi un volum de dialog cu Eugen Stancu publicat în 2012. Evident, dl Lucian Boia simţea nevoia unor confesiuni care să încununeze o activitate prodigioasă, întreprindere concretizată prin cele două volume Cum am trecut prin comunism? (Primul sfert de veac), 2018 şi Al doilea sfert de veac, 2019. Pentru început, câteva impresii despre prima parte a memoriilor axate pe etapa cea mai dură a dictaturii comuniste. Într-adevăr, între 1947 – după abdicarea regelui Mihai I şi până în 1964 (Declaraţia din aprilie), aşa – numita epocă Dej a fost marcată de teribile injustiţii: arestări masive, efectuate, în special, în toiul nopţii şi deportarea în colonii de muncă, la Canal şi în închisori de tristă amintire, iar după revolta din Ungaria (1956) a fost dezlănţuită o a doua etapă de prigoană prin arestarea elitelor intelectuale care scăpaseră în 1948. După 1964 a urmat o perioadă de relaxare. Deţinuţii politici au fost eliberaţi, Dej s-a stins (19 martie 1965), iar Nicolae Ceauşescu devine şeful partidului, dând dovadă de multă independenţă şi cutezanţă, în august 1968, condamnând agresiunea Pactului de la Varşovia contra Primăverii din Cehoslovacia. Aşadar, dl Lucian Boia îşi începe aceste memorii, în mod firesc, cu începuturile familiei: familia mamei (Fulvia) era originară din Tirolul austriac (Predazzo), astăzi regiunea Trentino, localitate vizitată de autor în 1998, ocazie de a identifica casa strămoşească din secolul XVII şi blazonul familiei Morandini. Giacomo Morandini şi fiul său, Antonio, se stabilesc iniţial la Râmnicu Vâlcea, apoi, la Câmpulung Muscel. Erau antreprenori de drumuri. După unirea principatelor (1859), războiul de independenţă (1877-1878) şi proclamarea regatului (1881), mulţi străini vin şi se stabilesc în România, atraşi de o ţară în plină dezvoltare, unde se simţea nevoia de a construi, a clădi edificii, căi ferate, drumuri, poduri etc. Bunicul italian al lui Lucian Boia era Corneliu (născut în august 1889), fiul lui Antonio Morandini, mort în 1899 la Râmnicu Vâlcea. Bunicul Corneliu urmase la Bucureşti un liceu comercial, fusese mobilizat în al Doilea Război Balcanic şi Marele Război, a lucrat la ziarul Albina, apoi, ca subdirector la Liceul Matei Basarab şi inspector al Şcolilor Catolice. Soţia bunicului, Francesca, născută în 1898 era originară din Toscana, fiica unui inginer de drumuri şi poduri: Giuseppe Navarra. Tatăl istoricului Lucian Boia, Aurel Boia, se născuse în satul dobrogean Galeşul, familia Boia fiind originară din Sălişte (Mărginimea Sibiului), stabilită în 1878 în Dobrogea.
Părinţii lui Lucian Boia aveau studii universitare: tatăl, Aurel, terminase Literele şi Filosofia, obţinuse titlul de doctor, fusese pasionat de stenografie, grafologie şi expertiză grafică, iar mama, Fulvia, urmase Facultatea de Litere (Română – Italiană) unde fusese pasionată de cursurile lui Alexandru Marcu şi Nicolae Cartojan. A mai urmat cursurile Şcolii de Arhivistică, fiind angajată ulterior la Arhivele Statului, de unde este concediată în 1952, apoi face cursuri de stenografie şi grafologie, iar veniturile erau suplimentate cu confecţionarea de felicitări pentru sărbători. În sfârşit, Tudor Vianu o angajează la Biblioteca Academiei. În ceea ce-l priveşte pe Lucian Boia n-a fost ceea ce se numeşte un copil-minune, deşi pe la doi ani cunoscuse literele, iar pe la cinci-şase ani citea. Ţinuse de timpuriu un jurnal din care reproduce unele însemnări. Până la 21 de ani îşi petrecea vacanţele la Câmpulung, în podul şi mansarda casei fiind adunate lucruri vechi, ziare şi reviste şi bineînţeles, cărţi, almanahuri: Mansarda de la Câmpulung a fost pentru mine o <maşină a timpului> care m-a propulsat în trecut. Momentul 1900 mi s-a impus ca punct de observaţie privilegiat. Aici se află cheia – dacă nu în totalitate, cel puţin în bună măsură – a pasiunii mele pentru istorie (p. 54). La Câmpulung se produce iniţierea religioasă, familia este vizitată de Dan Barbilian (Ion Barbu), în fine, devine pioner, dezvăluie cărţile frecventate, teatrele, muzeele, filmele care l-au impresionat şi, evident, profesorii de la Şcoala Gimnazială 154 din Bucureşti: bunăoară, la limba română, dna Lascăr masivă şi vijelioasă, scotea şi ea ce putea dintr-o literatură română teribil amputată (p. 78), iar dna Galin, profesoara de rusă, era cea mai delicată şi mai stilată dintre profesoarele şcolii (p. 80). De la dna Stoica, profesoară de istorie, primeşte la sfârşitul clasei a VII-a două cărţi cadou, una fiind cu dedicaţie. Enumeră câţiva scriitori care se învăţau la şcoală (Alecsandri, Eminescu, Caragiale), alături de Neculuţă, Al. Sahia, A. Toma, dar mai erau şi Dan Deşliu, Victor Tulbure, Maria Banuş, Veronica Porumbacu, iar dintre filmele epocii: Iartă-mă, Hoţii de biciclete, Casa mult visată, Amanţii din Toledo, Vârsta dragostei, Şoferii iadului, Ana Zaccheo, Trapez, Teodora, Taifun la Nagasaki etc. Familia trăia la limita sărăciei, viaţa devenise nesigură, încât peste noapte puteai rămâne fără slujbă, anchetat, arestat, deportat sau cu domiciliu obligatoriu, în fine, trimis la închisoare. La vârsta copilăriei, Lucian Boia fusese tentat de a se face coşar, apoi, marinar, în fine, este pasionat de istorie: Cert este că, pentru mine nimic, n-a mai putut concura istoria (p. 97). Urmează Liceul Sfântul Sava, devenit Nicolae Bălcescu, ocazie de a creiona alţi câţiva profesori: Bărbătescu (limba română), dna Botez (istorie, onorabilă), Anghel (Zărzărică, istorie, le dădea de citit din manual), Gheorghe Guţu (latina, învârtea pe degete latina, şi limba şi literatura, p. 105), autor al unui dicţionar latin – român şi al unor monografii despre Virgiliu şi Seneca. Printre lecturile favorite: Tolstoi, Victor Hugo, Hasdeu, Maiorescu, Eminescu, Călinescu, Giurescu, Fustel de Coulange. Bacalaureatul este luat cu 10 la toate materiile. Familia lui Lucian Boia fusese surprinsă că voia să urmeze istoria şi nu o carieră de inginer sau medic. La admitere este primul din 130 de candidaţi. Câteva caracterizări de profesori universitari: Ion Nestor Avea o personalitate magnetică, tulburătoare; nu m-am simţit niciodată confortabil în preajma lui… Cursurile erau impecabile şi lăsau impresia că sunt gândite, idee cu idee, frază cu frază, chiar atunci, în faţa noastră (p. 126). În ceea ce priveşte Istoria antică clasică – Grecia şi Roma – am făcut-o cu Emil Condurachi, alt nume răsunător; să spun drept, prelegerile lui nu m-au impresionat prea tare (p. 127). În anul al doilea care era axat pe Evul Mediu: Istoria medie universală ne-a predat-o Mihai Berza, alt nume de referinţă (p. 127). Întâmplarea face ca pe acest distins profesor universitar să-l fi auzit vorbind la o întâlnire, prin anii 70, cu fiii Tecuciului. Mai era prezent Miltiade Filipescu. Mihai Berza m-a impresionat prin dicţie clară şi vastitatea cunoştinţelor expuse, precum şi limba cu un uşor accent franţuzesc. Ambii beneficiază de busturi, pe Aleea Personalităţilor din Parcul Al. I. Cuza din Tecuci, executate de sculptorul Dan Mateescu. Istoria modernă din anul al treilea fusese făcută cu Dumitru Almaş: Almaş nu era propriu-zis un profesionist. Ajunsese la istorie prin literatură… Se zicea despre el că istoricii îl considerau scriitor, iar scriitorii, dimpotrivă, istoric (pp. 127-128). Istoria modernă cu Vasile Maciu figură de neuitat… Era un personaj puţin ridicol, vorbea solemn, lent şi apăsat… Ajunsese să stăpânească temeinic perioada pe care o preda, iar cursul lui, până la urmă, era destul de interesant (p. 128). Totuşi, acest Vasile Maciu i-a condus doctoratul lui Lucian Boia. Alţi profesori amintiţi: Nathan Lupu, Vasile Hurmuz, Ion Frunzetti. Împreună cu bunicul său, Lucian Boia îl vizitează, în câteva rânduri, pe pictorul Constantin Isachie Popescu. Moartea mătuşii Giulia în 1964, apoi a bunicului (1966) a determinat-o pe mama lui Lucian Boia să vândă casa de la Câmpulung Muscel, încât legăturile spirituale cu acest oraş s-au încheiat. Anul al treilea fusese decisiv în formarea sa ca istoric: citeşte la Biblioteca Academiei şi este apropiat de lectorul Gheorghe Cazan, care-i va conduce lucrarea de licenţă. Odată cu Declaraţia din aprilie 1964 se trece la o liberalizare a vieţii în România: deţinuţii politici sunt eliberaţi, încep să apară ziare şi reviste franţuzeşti care vor dispărea pe la începutul lui 1970. Este fascinat de personalitatea lui de Gaulle. În pofida ideilor şi a originii sale, Lucian Boia este primit în partid la terminarea facultăţii ca şef de promoţie. Creându-se la facultate un post de preparator, Lucian Boia îl obţine la repartiţia desfăşurată la Iaşi, după care începe ascensiunea în ierarhia universitară, dar n-a fost posibil să avanseze decât după 1990. Aici se încheie primul volum al memoriilor.
Al doilea volum al memoriilor publicat în 2019** începe, evident, cu evocarea debutului la Facultatea de Istorie, în calitate de preparator, fiind preocupat de realizarea unei opere. Se pare că Parcele i-au croit un destin favorabil: decanul facultăţii, Dumitru Berciu, îi recomandă lui Lucian Boia să-l însoţească pe istoricul ceh Josef Macurek (1901 – 1992), sosit în România cu un proiect de lucrare despre relaţiile dintre români, cehi, slovaci între 1848 – 1918. Macurek vorbea fluent româna şi alte limbi europene, îi cunoscuse pe Iorga, Giurescu, Panaitescu. Lucian Boia l-a însoţit la Cluj şi Constanţa, iar la sfârşitul sejurului îi promite o bursă de studii la Praga, iniţial pentru două luni, prelungită la şase luni. Invitaţia s-a concretizat în august 1968, moment când se declanşase Primăvara pragheză condusă de Dubcek, iar la Bucureşti pe 22 august 1968 se desfăşurase scena balconului, ocazie pentru Ceauşescu de a condamna agresiunea Tratatului de la Varşovia. Se pare că, Nicolae Ceauşescu i-a convins pe mulţi intelectuali, bunăoară, Paul Goma, care după acel discurs al liderului român a cerut să fie primit în partid. Personal, în acele zile, am văzut trecând prin Gara Tecuci trenuri de marfă pe a căror platforme erau tancuri şi tunuri de diferite calibre ce se deplasau spre nordul ţării. Până a ajunge la Praga, Lucian Boia îşi satisface stagiul militar, iar profesional concepuse o lucrare despre împăratul francez Napoleon III, ce va deveni carte abia în 2008. Şederea la Praga este asigurată de o familie cehă, cunoaşte bine oraşul cu clădiri medievale, un timp capitală a imperiului habsburgic sub Rudolf II, împăratul savant, care reunise în jurul său un grup de savanţi: Kepler, Tyco Brache, apoi îl primise pe Mihai Viteazul, însă, paradoxal, Praga îi va trezi dorul de Bucureşti. În timpul vieţii lui Kafka, Praga adăpostea un grup de intelectuali de limbă germană de mare prestigiu. Sejurul la Praga fusese întrerupt pentru două săptămâni când se deplasează în Slovacia, la Bratislava, făcând comparaţie între cehi şi slovaci. Cercetările sale sunt rezumate în articole care priveau raporturile româno – cehoslovace. În ultimele săptămâni de şedere îl însoţeşte pe Andrei Oţetea aflat în vizită la Praga. Prin Praga trece şi mama lui Lucian Boia sosită într-o excursie. Praga i-a deschis apetitul pentru studierea dualismului austro – ungar (1867 – 1918) şi viaţa lui Eugen Brote (1850 – 1912) ales ca teză de doctorat. Primeşte o bursă de două luni la Budapesta (p. 58), deşi mai sus (p. 11) afirmase că bursa de la Praga fusese prima şi ultima. Lucrase cu spor la cartea despre Cehoslovacia apărută abia în 1977. La Budapesta (aprilie – iulie 1971) colindă bibliotecile, arhivele, librăriile, anticariatul, oraşul despărţit de Dunăre, Buda părându-i-se mai frumoasă:…impresia finală cu care am rămas până azi este aceea a uneia dintre cele mai arătoase capitale europene (p. 63). La Budapesta are surpriza să descopere corespondenţa lui Haşdeu şi o fotografie inedită a savantului. Cunoaşte pe Ladislau Gáldi, autor al unei cărţi despre Eminescu. La Bucureşti, Lucian Boia frecventa o lume a actorilor. În 1972 îşi susţine doctoratul cu teza despre Eugen Brote (în Bucureşti identificase pe o fiică – Ana Dogaru – a acestuia care-i pusese la dispoziţie diverse documente). În urma susţinerii doctoratului, lui Lucian Boia i se propune ocuparea unui post la Sibiu sau Craiova. La facultate se crează cursul de istoriografie care-i revine lui Lucian Boia. Atras irezistibil de Occident (SUA şi Franţa) citeşte cu pasiune pe istorici ai Şcolii Annales. În fine, puţine date personale. Aflăm, numai că în 1977 s-a mutat din cartierul Cotroceni într-un bloc la etajul şase, într-un apartament cu patru camere, împreună cu mama şi bunica lui. După cutremur sunt evacuaţi timp de şase luni pentru consolidarea blocului. O altă vizită la Praga, de astădată în vacanţă, ocazie de a ajunge pe locul unei celebre bătălii între francezi şi ruşi: Austerlitz (2 decembrie 1805). La Praga o cunoaşte pe Helga Abert care lucra la Universitatea din Nancy şi cu care a rămas în relaţii colegiale. Este avansat lector şi începe să facă inspecţii de grad, ocazie de a descrie desfăşurarea acestora şi beneficiile alimentare. Rămân obsedante în activitatea sa două idei: mai buna cunoaştere a Occidentului şi alcătuirea unui dicţionar al marilor istorici. Alte direcţii de studiu: istoria imaginarului şi science – fiction. Ultimul deceniu ceauşist a fost extraordinar de dificil: o societate aflată în criză economică ce cuprinsese toate categoriile sociale: frigul, foamea, teama erau caracteristicile epocii. Singura consolare era ascultarea celor două posturi occidentale: Europa Liberă şi Vocea Americii. În sfârşit, prăbuşirea sistemului comunist este simţită ca o eliberare. Volumul se încheie cu un capitol Sub lupa Securităţii, dezvăluind că în 1973 fusese convocat de un tovarăş Manea de la Securitate care-i cerea o declaraţie referitoare la relaţiile cu străinii. Nu i s-a cerut să semneze vreun angajament şi nici nu a semnat aşa ceva. Ulterior, fostul coleg de facultate, Alexandru Tănăsescu (Bebe), l-a întâlnit şi i-a propus să publice în Franţa o carte despre Mihai Viteazul care-i va asigura un paşaport permanent în Occident. Evident, când se va scrie o istorie completă a comunismului în România, memoriile lui Lucian Boia vor furniza amănunte demne de interes.
* LUCIAN BOIA CUM AM TRECUT PRIN COMUNISM. PRIMUL SFERT DE VEAC. Memorii, Ed. Humanitas, 2018.
** CUM AM TRECUT PRIN COMUNISM. AL DOILEA SFERT DE VEAC. Memorii, Ed. Humanitas, 2019.
