Sergiu Popovici „Singuri prin lume“, Editura Pastel, Braşov, 2016, sau cât de stringent este scrisul satiric
Nu mulţi condeieri deţin scrisul satiric. Dacă apare unul la o sută de ani e un adevărat noroc pentru acea literatură.
Trebuie să-l ajute şi cadrul social-politic din ţara în care apare. Cum am zice: să-l ceară timpul pentru a-l stigmatiza prin scrisul său. Şi el, scriitorul, să clocotească de mânie împotriva răului politic care s-a întins peste ţară. „Ce ai cu ei, nene Iancule,pare a-l întreba actorul Iancu Brezeanu pe Caragiale. „Îi urăsc, mă!“ Pe cine, evident că pe politicienii timpului său. Tagma asta, ca dracu*, e nelipsită din orice structură socială Abia ce vezi c-a dispărut, c-a fost stârpită, şi numai ce apare ca buruiana în holdă. Licheaua politică, Rică Venturiano de-acum, care-şi cheamă confratenii să-şi pună mâna pe par şi să tăvălească pe cei din Ciuma Roşie.
Licheaua politică e la tot pasul. Pista de lansare: un anume partid. De aici porneşte. Nu e proastă deloc. E clar că deţine o anume instrucţie. Întâi se lipeşte de unul ajuns deja şef, îl slujeşte abil, se mai dă şi la nevastă, după caz, la fiică, o ia chiar de nevastă, că e tânăr de viitor şi, mă rog, îşi stabileşte calea din multele care apar, căci mediul este prielnic.Oricum, trebuie să fie un iscusit lătrător. Greu îi e până apucă la o candidatură, respectiv la alegeri. A pus mâna pe un post, în administraţie, politică, justiţie, i-a pus Dumnezeu mâna pe cap. Începe căpătuiala. Îi trebuie bani să-şi susţină locul pe liste, să îşi facă o vilişoară, să-şi ia o maşină – două, să meargă pe plajele lumii cu nevasta sau amanta, să-şi permită orice. Licheaua politică! Prin orice metodă, sus, senator, deputat, cu avantajele bănoase ale acestor funcţii în paguba naţiunii! Cel mai greu e cu electoratul, să-l manipuleze, să-l facă să creadă că luptă pentru bunăstarea lor, că îl aperi de toate, că eşti tăticuţul lui, că e la muncă pe terenurile problematice ale patriei şi, când colo, e în Bahamas.
Cu ce şi-au făcut vile şi atâtea altele la salariul lor de bugetari!? Înalţi funcţionari ai primăriei, şefii de sucursale de partide parlamentare, cu vile pe Cetăţuie, cu domenii de nababi. N-aveai ce căuta la ei fără tenculeţul de euroi pentru a obţine o biată autorizaţie de construcţie. Era suficient însă un telefon de la domnul senator ori deputat, consilier, subsecretar de stat, şef de partid şi rezolvai de minune necazul. Posturi bune, mană cerească! Deci funcţionarul sau omul politic, avocaţi şi toată justiţia e aici de fapt buba cea mare. Nu sunt în slujba cetăţeanului pe banii căruia îşi iau salariile exorbitante. Banul acela trebuie furat de minţile luminate ale mafiei.
Aici trebuie să te mişti, cum bine zicea bietul Nicolae Filimon în Ciocoii lui: „Să fure cloşca de pe ouă fără să cârâie“.
Scrisul satiric pe nemernicul acela trebuie să-l lovească direct în frunte. Ţintirea aceasta o face scriitorul Sergiu Popovici în romanul său „Singuri pe lume“. Lumea lui e cea ciocoiască de azi, patroni peste posturi de televiziune, ziare, firme, palate, întinse domenii, elicopter propriu, chiar avion, maşimi de lux, femei cu ghiotura, cu băţoşenie, uşi deschise la parlament, consilii judeţene sau la primării, bănci şi spitale proprii, spitale contra cost căci cele de Stat vai de mama lor în ce mizerabile condiţii au ajuns.
Bossul d-lui Popovici se numeşte Mamoniuc (de la Mamon – dex –diavolul banilor, demonul lăcomiei, căpetenia dracilor?). Ăsta e tartorul. Mircea Navrea e ciocoiul televizist, Strugur, Sulică, Strugurel şi încă vreo câţiva sunt alţi constituenţi ai faunei precum Calotescu mai înainte, Relu Marinescu şi alţii acum, Caras Vasilică, Mândoianu, care se luptă să intre sau să rămână în SISTEMUL de care zicea că a fost învins un fost ditamai preşedinte de ţară. SISTEMUL întreţine afacerile, aranjamentele, jaful Statului, al poporului. Componenţii au mai toţi doctorate în economie, drept, mai ales aici, rar în inginerie şi în învăţământ, luate prin tot felul de manevre, pe bani, plagiate, ilegalităţi crase. Nu contează cum, dar stă bine să fie acolo, în faţa numelui, doctor Ipingescu Vasilache.
Casele de avocatură sunt creierele care dirijează toată mafia afacerilor. Plase uriaşe de paianjen scoperă diferitele sectoare economice spre care împing investitorii cu başişurile nelipsite, aranjează cumpărări-vânzări, adună bani pentru plăceri nemăsurate, femeile cu rolul lor important în tot acest mare joc. Aproape demenţial, fără nici o posibilitate de a-l opri, un joc înspăimântător în faţa căruia cei de bună credinţă, tot mai puţini, încearcă să se facă auziţi trăgând semnale de alarmă în faţa ameninţării distrugerii ţării în fiinţa ei. S-a atins paroxismul în dictonul: Fur, furi, fură, cât mai e, ce mai e. Strigătul balzacian „Îmbogăţi-ţi-vă!“ e ca un vuiet în care se vor cu toţii cuprinşi.
Mamoniuc tronează. A divorţat de Eva ce nu mai corespundea poziţiei sale, a părăsit-o acolo, în provincie, el a ajuns mare aici, în capitală,unde se învârt toate bunătăţile. Cresc profitorii pe toate direcţiile, înşfăcând fără nici un scrupul din fosta avere a ţării, încălcând noile sau vechile legi, avântându-se politic pentru a-şi crea legislaţia şi relaţiile care să le protejeze matrapazlâcurile.Se formează adevărate haite, fiecare cu baronii ei, sub formă de partide, fiecare cu faliţii lor, cu traseişti care se vântură prin tot locul după ciolanul cel mai savuros.
Corupţia e în floare pe toate fronturile, în toate cotloanele. Mai cad şi capete, mai ajung şi la puşcărie, dar, culmea, veniturile lor rămân neatinse, bogăţia îi aşteaptă după cei câţiva ani de stat în zeghe. În final, autorul trece pe o proiecţie de vis. Toată fauna asta putredă de corupţie o expediază pe planeta Marte, dar nici această măsură nu îndreaptă situaţia.
Lumea bună a fost distrusă de comunism, înlocuită de proletariatul rudimentar care a rămas şi după evenimentele din 89. S-au diferenţiat pe de o parte profitorii care s-au îmbogăţit iar pe de altă parte cei care şi-au luat lumea în cap în căutarea unui bine material, 7 milioane de români, diaspora, aflându-se acum în afara ţării. Unii speră la o întoarcere, copiii lor, niciodată. Perspectiva? Greu de prevăzut fiindcă şi Europa este ameninţată în identitatea ei. Finalul romanului d-lui Sergiu Popovici e sumbru cum sumbră este şi realitatea de azi. Mintea cea de pe urmă a românului ar mai fi o şansă de ieşire din colaps. Autorul ne oferă în carte un tablou critic-satiric, un prilej de meditaţie şi, mai ales, trage un semnal să ne trezim. Numai trezirea şi atitudinea denunţătoare a răului ne mai dau o şansă.
D-l Popovici are toate instrumentele literare pentru un bun scris satiric şi, mai ales, inteligenţa în mânuirea acestuia.
