Pentru cine cunoaşte poezia ardelenilor, în general, a echinoxiştilor, în special, „ecuaţia“ lirică din volumul de debut al lui Dinu Flămând, Apeiron (1971), unde se identifică o paradigmă de sensibilitate care creşte dintr-un aspru raport tensional – cel dintre stepa cazacului ori husarului „pe cale de poştă tătară“ şi „toamna“ muzicii de orgă ce „încreţeşte catedrala-n falduri“ – poate părea cel puţin paradoxală sau, poate, o întâmplare, un „păcat“ al tinereţilor; mai întâi sunt cuhniile, pragurile, troica şi samurul alb din Prinţesa: „Înfloreau în ierburi călcâii ei,/ noi, călăreţi de stepă, mai mulţi de trei/ prin Bugeag şi Kameniţa ne purtam/ guduroşi,/ cale de poştă tătară băteam înspre Lipova/ pentru umerii ei preafrumoşi./ Mai mulţi de trei,/ toţi husari firoscoşi/ traşi în mustăţi sumeţite cu rost/ pentru dragostea văduvei, după post./ Mai mulţi de trei,/ noi, blegoşi visători cu dor de femei,/ am fi mers de-a-n călare spre Veneţie/ după mărgele, maramze şi farbe/ la dor să-mbie./ Dar se lăsă un îngheţ în praguri de ape/ şi ne-am risipit cu toţii să nu ne scape/ trecerea ei./ Trecerea ei, fără troică, pe jos,/ cu samururi albe la gât şi la mână,/ trecerea ei de stăpână/ la cuhniile nebuloaselor noastre,/ prin ţările noastre de jos…“. Apoi, în Organistul, sună grav tuburile de la orga albastră a prinţului poemului: „Orga albastră, pasăre de goluri/ la drumuri n-ai s-o vezi umblând pe jos/ cu organistul fâlfâind în tuburi –/ galactică supapă şi pleoapă! (…) Se încreţeşte catedrala-n falduri/ de-atâta muzică prin zid pierdută/ şi crapă oul de porumbă-n poduri,/ se scurge pe vitralii-n temelii/ acolo unde clopot de picioare/ aţâţă focul în cazanul orgii./ Ape freatice străbat mulţimea/ – un lac vulcanic furnicat în mâluri/ de râuri nedospite şi confuze –/ deasupra apelor, un veac de frunze/ îngălbenind în toamna-acestei muzici./ Şi toţi frământă mâlul în neştire,/ se tot afundă apăsaţi de frunze/ îngălbenind în toamna-acestei muzici./ Şi toţi frământă mâlul în neştire,/ se tot afundă apăsaţi de frunze/ sub rădăcina fagilor de piatră,/ deasupra umblă-n crengile pădurii/ un organist cu degete prelunge./ O, genul triumfal, un organist ne adună,/ atâtea goluri umplem împreună!/ Otravă de poem sub vena cavă,/ constant poem aflat sub presiune,/ cenuşă proaspătă aruncă-n goluri,/ când păsările Phoenix stau bolnave./ La vama clapelor un organist ne-adună,/ prinţ al poemului!“.
Călăreţul de stepă şi prinţul cu degete prelunge la claviatura orgii împart lăuntrul poetului din Apeiron şi din toată poezia lui Dinu Flămând, de la Poezii (1974), Altoiuri (1976), Stare de asediu (1983), până la Viaţă de probă (1998), Dincolo (2000), Tags (2002), Migraţia pietrelor (2000; 2003), Grădini (2005), Frigul intermediar (2006), Umbre şi Faleze (2010), Biopoeme (2010) şi Stive de tăcere (2011); n-a fost o toană sau o întâmplare din tinereţea debutului, pentru că, iată, poetul poartă, peste ani, „gramatica stepei“ în Stare de asediu, apoi, în Parisul tuturor catedralelor „încreţite“ în faldurile muzicii de orgă, o ciudată nostalgie după „sârbele din Balcani, colbul stepelor şi Kalinka…“, cum spune în volumul din 1998, Viaţă de probă. În fond, încă din Apeiron se defineşte în lirica lui Dinu Flămând ceea ce el însuşi numeşte poemul sub presiune, unind luciul apei cu stârvul de dedesubt, lacul vulcanic al stărilor explozive cu imaginea surpării lente a lumii într un poem „orb, fără temă“, cu floarea metaforei strivită sub talpă; sau drama din Ovidiu la Tomis („Gutta cavat lapidem – scobeşte,/ scobeşte, bătrâne, în piatra zării/ cu lacrimile tale sfredelitoare!/ Vinde-ţi, de viu, intestinele/ pentru rachetele lor de tenis,/ fă exerciţii de mitridatism: înghite zilnic/ doze progresive din noua tristeţe care/ până la urmă/ ucide definitiv…“) cu „perfida comedie a naturii“ pe care o joacă zeiţele Ceres şi Parca, ale grânelor şi destinului, din Roma interzisă poetului pierdut în stepele din Est; sau somnul amiezii cu mirosul de rut al florii de soc; sau evocarea evului crepuscular şi fina trimitere la poezia unui coleg echinoxist (Un S întors aminteşte de fiinţa sub formă de S a lui Adrian Popescu) cu animalul – disperare „în formă de ger“. Sub stivele de tăcere, de sicrie şi de nimic pe care pare a se clădi textul, poetul ascunde trăirile intense şi ţipătul disperat al unei lumi într-o cromatică fauve, unde ierburile fierb către albastru, lângă verdele salamandrei şi sângele fiinţei (Băiatul cu salamandra), mâinile sunt gălbui, oglinzile, negre, ora e de fosfor, florile trupului sunt vinete, ciorba e neagră şi frigul e de argint, iar ziua întâlnirii lui Hamlet cu Yorick e văruită în galben; cromatica, foarte importantă mai ales în primele cărţi, nu e a unui peisaj anume: ea potenţează mişcările violente, imperceptibile, însă, din afară, ale fiinţei interioare, râul de sub gheaţă, cum se spune în poemul Mâna cu mănuşă din volumul Poezii.
Toată poezia de început a lui Dinu Flămând pare o continuă notificare asupra stărilor sinelui; nesiguranţa, pânda, înstrăinarea şi nostalgia departelui în Apeiron; „O, seara mâinile devin gălbui,/ stau între vânturi uşile aprinse,/ pe unde treci perdele lungi se scutură./ Negre oglinzi ce nu te mai arată/ alcătuiesc prilejuri de-ntuneric,/ în păianjeni/ fire fosforice se-nveninează./ Tot mai nesigur între lucruri reci,/ perdelele se-ntind libidinoase,/ tot ce atingi e o înstrăinare/ acoperindu ne cu gesturi rare./ Un frăgar/ cu dude negre luminează casa,/ o stare ca de pândă prin unghere –/ parcă o limbă linge sare-n geam…/ O, seara/ când lucrurile toate te cunosc/ e prea departe sufletul. Şi-n lampă/ pui flori de crin s adoarmă în petrol./ Aşa cum sufletul…“ (Înstrăinare familiară); frumoasa disperare care macină fiinţa – un interior cu ţevi de frig –, aşteptarea, chinul acesteia, apăsarea pe care o dă teama de umbră, lumina care îngheaţă înlăuntru în Poezii: „Acest violoncel umflat e teama,/ stăm în puterea ei şi aşteptăm/ legaţi adânc cu fire placentare./ Curge din zid un sunet gros ca fumul,/ ne risipim, ne adunăm,/ nu ne atingem pielea asudată./ Interior cu ţevi de frig…/ Pocnetul uşii, asprul, negrul, golul,/ prelinsul picăturii lungi de apă,/ somnul spre ziuă înfundat cu câlţi,/ pereţi asudaţi şi carnea moale,/ şi molecula devorând, enormă,/ sporii tăcerii în derivă…/ Acest violoncel, această teamă,/ această aşteptare, acest chin,/ teama aduce aburi de tetanos/ prin zid, prin varul timpului“ (Interior); imperiul plictisului şi tinereţea bătrână din Altoiuri; tinereţea postumă într-o lume în aşteptare şi sub tot felul de interdicţii, aflată într-un apendice al timpului, într-un perpetuu an bisect, unde se trece dintr-o suferinţă în alta prin ecluzele navigabile ale fluviului lăuntric, sufocarea de zi cu zi într-o „tristeţe-clapon“, născută la trecerea de la tristeţea ceţoasă la aceea „vertebrată“; când iluziile se acresc în mereu repetata întrebare ghilotină „dar noi când vom trăi?“, iar aşteptarea în penumbră a prefacerii arde în cuptorul unui ţipăt în Stare de asediu: „Acesta e visul în care singur mă urmăresc;/ eu, în cabina ascensorului, la etaje abisale,/ şi tot eu la cablul de susţinere…/ Imagine/ a zilelor mele: trag de catgut cu dinţii/ şi-mi închid rănile,/ găsesc în durere cloroformul/ împotriva durerii…/ Târăsc după mine un trup încurcat în odgoane,/ perpetuum mobile în somnul naţional/ pe care numai aşteptarea îl împinge din spate./ Pretutindeni aşteptare şi interdicţii/ şi ochii invizibili ascunşi în pereţi;/ huruit de fiare vechi, coşmarul se reproduce/ în noaptea din miezul zilei. Navighez prin pivniţe/ şi mă trag la edec…“ (Perpetuum mobile).
Aceasta e glazura poeziei lui Dinu Flămând, aceea care a dus în eroarea de a o citi în cheia monotoniei şi a unei lirici monocorde de extracţie bacoviană, eventual; în adevăr, imperiul plictisului, aşteptarea, nesiguranţa, tristeţea, dar şi zonele de identificare – pâlcul cu spini, grădina cu nuci şi meri bătrâni, pe mare, plutind „spre dezastru“ sau în „largul nins“, pe muntele Heniu, sus, unde fulgerul cald se stinge în afine şi unde „se fabrică infinitul“, în toamna transilvană, în verile tulburi sau în ninsorile „cu anestezie“, în alte locuri unde nu se întâmplă nimic – au putut crea imaginea unui univers poetic prăbuşit în monotonie şi în cenuşiul derizoriu al cotidianului atoatestrivitor. O imagine înşelătoare pentru că, iată, poetul pune un altoi, o nouă genă şi o nouă sevă tulbure, plină de viaţă, adică, într-un teritoriu ce părea stins în melancolie şi plictis: „Sufletul presimţea o iarnă adâncă,/ fulgeră însă pe cer, e o primăvară bolnavă,/ soarele galben se scurge pe ziduri,/ vorbele tale-mi aduc o durere neaşteptată./ Am să ies în grădină cu un braţ de altoiuri,/ merii se umflă de-o sevă tulbure,/ umedul vânt în decembrie răscoleşte/ simţul de mugur, adormitul, simţul de mugur…/ Cu un braţ de altoiuri mai reci, mai puternice/ sub fulgere îngheţate, în frigul durerii…“, scrie Dinu Flămând în Iarnă cu fulgere din volumul semnificativ intitulat Altoiuri. Altoiul este metafora care pune în valoare, în chip explicit, starea duală a lumii poeziei lui Dinu Flămând, care nu se dezvoltă, însă, în polaritate, ci într-o căutată unire a contrariilor, coincidentia oppositorum, cum spuneau cei de demult; portaltoiul şi altoiul, lumea surpată şi mugurul plin de sevă, golul din noi şi cuvântul, ca la sumerieni, ne învaţă poetul în Mit sumerian, somnia, muzica (Sibelius, Bach), nivelând, astupând fisurile, „acvariile somnului“, ceaţa compactă şi „vulcanul de vise multicolore sub fruntea ta“.
Într-un dens eseu, Poezia lui Dinu Flămând, Ion Pop constată, cu dreptate, faptul că „Dinu Flămând nu e un poet «monoton» şi monocord, poezia sa rezervă o anume doză de «imprevizibil»“; se petrec, în fapt, mari dislocări de sentimente, stări şi senzaţii, poetul, cu ochii larg închişi, cum spune, navigând pe un fluviu interior, sub vraja unei somnolenţe erotice, de exemplu. Tot ce părea că aparţine amintitului imperiu al plictisului e dinamitat în explozia stivelor de tăcere şi de nimic, pe care poezia le-a clădit vers cu vers, de la Apeiron până la Stare de asediu; somnia e o minciună, realul „altoit“ explodează de sub focurile stinse, vântul de pe culmea domoală a muntelui Heniu „pregăteşte cremenea incendiilor“, ceaţa e acum a zilelor disperate, din lumea nouă a altoiului dispare lumea veche a portaltoiului. Iată ce pot ascunde nişte lanuri somnoroase: „lanuri somnoroase de cânepă acopereau Transilvania/ lumina foşnea prin frunzele lor fibroase/ erau primele zile ale infernului/ oamenii dispăreau de prin case/ plugurile rugineau/ brazde neterminate urcau spre cer/ ura îşi aruncase în ele sămânţa/ toamna soseau prin sate oameni în haine de piele/ cu pistoale la brâu/ li se spunea lupii roşii – luau şi ouăle de sub cloşcă/ pe la geamuri femeile plângeau tăcerea lui Dumnezeu/ viaţa respira scurt/ copiii aveau mucii până la brâu/ uneori bunicul meu ridica din pământ ochii şi-l suduia/ cu năduf pe Stalin/ oamenii îl credeau nebun/ se făcea gol în juru-i la cârciumă/ când mergea să îşi bea alcoolul/ astăzi e sărbătoarea morţilor/ aş vrea să-i fac un poem/ dar acea vreme nu e poetizabilă/ poezia e un pansament prea scurt să cuprindă inima“. Nimicul întâmplat zilnic e „picoteala lui Dumnezeu“, scrie Dinu Flămând în Grădini; aici se adună stivele de sicrie şi de tăcere, somnolenţa singurătăţii, nefericirea şi tristeţea picotind, dar nimicul are electricitate („uneori nefericirea ta statică e încărcată/ cu un rest din electricitatea nimicului“, se spune în Frigul intermediar) şi nervozitate: „ceremonii ale invizibilului/ seceri de gheaţă pe piscurile insomniei/ continuă să năvălească aceleaşi valuri/ dinspre trecut/ umflate de nervozitatea nimicului/ iar sub arcadele privirilor/ mele stinse imagini cu capul în jos atârnând/ tresar ca o colonie de lilieci/ au văzut oribilul şi neputinţa curgând pe mâinile paralizate/ de ataraxia prezentului/ şi era ca o sângerare din corpul umbrelor/ şi au simţit trecerea timpului cum în adâncul râului/ umbra peştelui mângâie pietrele/ noi generaţii în gura Infernului/ parodiază misterele/ mare voioşie va fi când alte guri de varani/ vor sfărâma alte cranii“ (Umbre şi Faleze). În sfârşit, fiinţa ce părea abandonată în plictis şi melancolie trăieşte ziua când se fisurează ceva „sub linia orizontului“, iar zonele sale de identificare ies din monotonie: foşnetul calm, somnoros, al platanilor, de pildă, nu e decât aparenţa de deasupra rădăcinilor care ară oraşul pe dedesubt: „într-o zi se fisurează pe neaşteptate ceva/ sub linia orizontului/ o briză nervoasă întunecă/ faţa soarelui/ norul trece pe acolo/ cu groapa unei absenţe/ se aud dinţii nimicului/ rumegând umbra pe o singură parte/ în miezul miezului se aşază contrariul miezului/ cu un ghem de cifre înmugurite/ ceva ce depăşeşte înţelegerea minţii tale/ anticipă şi se răzgândeşte/ rădăcinile platanilor continuă să are/ oraşul pe dedesubt/ la fereastră aerul pare pus/ să pândească nemişcarea lăuntrului/ ecoul smulge botul câinelui din lătrat/ seara miroase a animal/ frigul fuge când omul îşi scoate mâna din buzunar/ moartea încearcă să scape de stocuri“ (Amplitudini de probabilitate, lătrat).
Poezie/ intensitate, spune Dinu Flămând în 2006, în Frigul intermediar; poemul sub presiune, scria poetul la debut, în 1971, în Apeiron: sunt forme ale unei alte poezii penetrantiste, păstrând nu atât litera, cât atitudinea şi spiritul poeţilor care au lansat-o în anii ’30 ai secolului trecut. Poemul sub presiune e locuit de figuri lirice bizare; omul cu mână verde, „doar tânărul Jameson şi Beckett bătrânul rămân cu tine la masă“, metecul universal, frustraţii suburbiilor, autorii de graffiti, vagabonzii care trăiesc în vagoane abandonate pe linia moartă într-un sictir al sictirităţii din trenurile, metroul şi hârbuitele autobuze-metaforă din Parisul exilului; „Vagoane de tren ies din bezna periferiei/ cu furioase inscripţii pictate la miezul nopţii/ când spre gările de triaj se strecoară frustraţii suburbiilor/ să-şi tatueze pe uşi numele şi uimirea/ de a se vedea în chiar ciclonul uitării – acolo unde/ a fi se zvântă extrem de repede şi devine un a fi fost/ decolorat pe vitrine murdare – graffiti/ călătorind pe carcasa metrourilor spre centrul oraşului/ pe liniile circulare ale indiferenţei – răcnete/ anonime/ în curentul rece al timpului prin galeriile/ unde absenţa e polenizată de forfota şobolanilor/ la trecerea convoaielor de cuvinte – tags/ pe crusta zidurilor citite numai de ochii orbilor/ şi un fel ghemuit de a zgândări inutilitatea/ când fără-de-perechea se izbeşte de propriul ei umăr/ în singurătatea lumii – Dasein/ al foburgurilor şi sictir al sictirităţii/ nimicul sare capra peste spinarea logicii/ iar neantul neantizează dând zor să afle/ de ce există ceva şi nu mai degrabă nimic –/ ceva nimic sosind cu metroul mai degrabă decât ceva ceva/ şi ceva mai degrabă existând ca neexistentul/ doar în deschiderea furiei lui spre lume – defilare/ de fraze vagon prin albeaţa ochiului/ poezie-incizie – parazit al transportului în comun/ viaţă pe hârbuitele autobuze-metaforă/ ajunse la capătul liniei şi golite repede/ în depouri sub jetul chimic/ ce dizolvă literele…“ (Tags). Şi vechile zone de identificare s-au năruit în uitarea, lipsa de reacţie şi somnolenţa xanax-ului, „medicament al exilului“; podişul transilvan, purtat peste tot cu sine e acum „sub paşii morţii pe cerul Parisului“, e la urma urmelor, într-o „prelungire a ezitării“, cum defineşte exilul în Grădini; e pierdut în Paradisul „cu bălării şi fantome“ din oraşul poeţilor meteci.
O dislocare foarte importantă în structura teritoriilor poeziei lui Dinu Flămând se produce o dată cu volumul din anul 2000, Dincolo, când lirica sa primeşte o a treia dimensiune, după ce imperiul plictisului şi vulcanul de vise multicolore de sub frunte vor fi trasat limitele şi punctele de contact ale primelor două: vulcanul lăuntric sparge crusta cenuşie de deasupra pentru a deschide orizontul unui dincolo al tuturor libertăţilor, unde se descojeşte tăcerea, e o desime de colburi, iar fiinţa primeşte mângâierea altei lumini, din non-timp: „Tăcerea se descojea în adâncul şopronului unde/ miazănoaptea/ celor două zăpodii gemene stivuia de câteva generaţii/ fânurile/ cosite în august prin ani fără secetă. Era o desime/ de colburi şi timp uneori despicată pieziş de o/ rază de soare ce ţâşnea printre două scânduri/ de dincolo. Era o rază de miere incendiată/ înaintând prin uimirea privirilor noastre cu/ nepăsarea/ unui peşte primordial în oceanul nocturn./ Încremeniţi în această ploaie uscată ne întindeam/ mâinile spre o nepricepută senzaţie cu atingeri/ şi neatingeri/ lente, înmugurite de dincolo, iar mişcarea/ în lungul spadei clare făcea să tremure sporii/ întunecimii./ În suspensia zilelor de atunci am trăit/ primejdiile abandonului şi ne pregăteam să primim/ mângâierea altei lumini din lăuntrul acelei lumini/ de non-timp:/ Amintirea lor e o rană de ploaie pe zid“ (Raza). Eul se instalează în această desime de timp „ atât de dens încât devine non-timp – ca o reacţie la sufocarea din spaţiile închise, căutând departele, frisonul călătoriei spre oriunde altundeva decât blocul cu multe etaje din Paris; dincolo de secunda noastră fărâmiţată, într-o prezenţă prin absenţă, aproape-departe, cum spune poetul în Fractal, Mozaic şi Somn, fragmente din Dincolo, pentru a continua călătoria în acelaşi orizont al aproapelui-departe în râu neînrâurat şi întunericul se sperie de copil din Frigul intermediar, apoi, în Faleze. Dincolo, în volumul Grădini, e undeva, locul departe de aspra atingere a celorlalte două dimensiuni; „există undeva un râu cu apă ce nu mai udă/ o scândură aplecată la gardul peste care nu încetez să trec/ o potecă ce fuge adânc în pământ de la un an la altul/ şi mirosul de cină venind seara de la casa abandonată/ un lătrat de câine strivit de ecoul trenului ce s-a dus/ fuioare de fum firave ieşind din hornuri demult căzute/ anumiţi copaci la umbra cărora se adună morţii/ unele stranii scârţâituri de la porţi încă nedeschise/ există câţiva oameni care au trecut prin mine şi au rămas/ şi nenumăraţi nori de pe streaşina cărora se prelinge/ lumina somnului/ în nopţile mele cu insomnii de ploaie prin deşerturile/ în care toate acestea de acum înainte mă locuiesc/ fără să mă atingă“.
Noii dimensiuni îi corespund două figuri lirice despărţite/unite cu o mare fineţe a sugestiei: dincoace e fiinţa care încearcă să vorbească, dincolo e aceea plecată după înţelesuri. Poetul, adică, universul său, unde plictisul, lehamitea şi exploziile din lacul vulcanic dinăuntru se reformulează în zarea departelui. De la Apeiron la Stive de tăcere s-a scris povestea uneia dintre cele mai pasionante aventuri lirice din poezia noastră de azi.
