De obicei ochim mai bine
De la tejgheaua ultimului etaj
adesea am privit
întinsele lanuri
prin ochii lui Van Gogh
corbii, ciorile ciugulind paiaţe din cartier
blocuri – potârnichi pitite printre tomberoane.
Se retrag cu toţii, de obicei, duminica
la ţesut covoare, în faţa monitoarelor
şi labradori graşi se întrec la căscat
în balansoare roase de timp şi nevoi.
Atunci Rinocerul
intră pâş-pâş, cu ziarul în mână,
se aşează comod la contemplat
întortocheat al broderiei rochiei africane
îi dă de gândit nu ştie că este supravegheat acerb
din telescopul ivit de sub turbanul femeii cu mustaţă
din balcon.
Rostogolirea
Strecor piciorul prin celuloza nopţii
să ating prin somn piciorul tău de vers
De-ar scrie toţi o poezie
s-ar pierde moartea prin livezi
şagalnici îngeri printre crengi.
Strecori o mână grabnic pe fereastră
să nu pierzi luna în armură
cînd echinocţiul urma iernii şterge
din praful de zăpezi.
Aporii
Când vremea stă să plouă
în târg câte o mie
visează la Apolo
şi iscă mici poeme
de tip Apollinaire.
Duminica pe cînd
țestoasa depăşeşte ţeasta
Ahile stă pe loc.
E-un anotimp prielnic pentru cai
nu pentru carele de foc.
Seara când ai sărit de la trapez, a fost cea mai frumoasă
Oamenii părăseau biblioteca, îşi luau talpăşiţa
înşfăcau fâşuri, umbrele, ieşeau distraţi pe uşi
în ploaia de arginţi.
Cărţile de poezie se topeau în creuzete
din autorii blamaţi ieşea nectar,
ambrozie din autori blamaţi, haşiş din poetese.
Era o goană nebună
după propria Eternitate!
Dumnezeu înfăşurat în cearceaful albastru
croia un nou plan
din compas.
De pe scenă Miles David
sfâşia perdeaua de fum
plutitor pe deasupra meselor.
Ce bei
când nu ai
ce bea?
Doar iubirea ta
doar iubirea ta.
Ai mai dat cuiva?
Te-ai cuibărit în mine
nou Adam
în coasta Evei.