Când am primit oferta lui Adrian Lesenciuc de a deschide o rubrică temporară în revista „Hyperion“, în care el să ilustreze în mai multe numere poezia scrisă de poeţii Braşovului în ultimul deceniu – asta era acum patru ani în urmă –, mi-am închipuit că harnicul scriitor braşovean, întâlnit în diverse ocazii prin ţară, va aduce în pagină poeţi noi, nume noi, poezie nouă. Or n-a fost chiar aşa, pentru că doar câţiva poeţi din antologie sunt mai puţin cunoscuţi, în timp ce cei mai mulţi sunt nume consacrate ale genului.
Titlul propus – Braşovul în 1001 versuri – mi-a adus aminte de antologia lui Laurenţiu Ulici – O mie şi una de poezii româneşti – dar, cum era şi firesc, şi de O mie şi una de nopţi. Nu am stat, la finalul acestui exerciţiu de pricepere şi admiraţie al antologatorului, el însuşi poet, prozator şi coordonator de nouă revistă, dar şi administrator al Filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România, să număr dacă versurile poeziilor poeţilor selectaţi de el pe criterii valorice sunt în număr de 1001, aşa cum în antologia lui Laurenţiu Ulici sunt chiar 1001 poezii, în celebra carte amintită 1001 de poveşti minunate spuse de Şeherezada. Dar cu siguranţă, dacă toate celelalte criterii au fost respectate, pentru că rigoarea este o caracteristică a lui Adrian Lesenciuc, şi acesta a fost respectat.
Am citit pe parcursul a aproape patru ani grupajele propuse de Adrian Lesenciuc, sub acelaşi argument, care acum, în antologie, a fost dezvoltat într-un succint şi convingător studiu asupra istoriei literare a Braşovului, care de la Scrisoare lui Neacşu din Câmpulung către judeţe Braşovului şi pînă la poemele lui Laurenţiu Ciprian Tudor, cel mai june dintre cei antologaţi, se impune ca un ax al literaturii române, fără de care nu poate fi privită în ansamblul ei istoria acesteia. Astfel argumentul lui Adrian Lesenciuc este un captatio benevolentiae, un îndemn la ceea ce urmează în cele peste o sută douăzeci de pagini ale antologiei.
Selecția numelor incluse în rubrica din revista „Hyperion“ timp de aproape patru ani, întocmai cu aceea din prezenta antologie, este una severă şi foarte atentă. De la Claudiu Mitan, poet discret al Braşovului, mai puţin în atenţia criticii literare, dar prezent în vizorul cunoscătorilor de poezie şi al cenacliştilor braşoveni, şi până la deja pomenitul Laurenţiu Ciprian Tudor, toate numele poeţilor confirmă, în parte, prin succintele note biobibliografice şi selecţia poeziilor din cărţile lor, unii poeţi cu opere poetice încheiate şi solide, alţii în consolidare, ceea ce ştiam despre mişcarea literară de la Braşov din jurul lui Alexandru Muşina şi Andrei Bodiu, Simona Popescu şi Marius Oprea ori Caius Dobrescu. Cenaclurile de acolo, cele devenite istorice şi cele încă în plină desfăşurare, din jurul revistei „Interval“, de la începutul anilor nouăzeci şi al editurii Aula, inginerii literare ale lui Al. Muşina, dar şi din jurul revistei „Corpul T“, iar acum al celei înfiinţate de Adrian Lesenciuc, „Libris“, toate au constituit locuri ale unor emulaţii de calitate în rândul poeţilor braşoveni, oraş care a adunat de-a lungul istoriei sale oameni de real talent literar din toate colţurile ţării: acolo sunt foarte mulţi moldoveni, oraşul fiind locul de migrare a acestora în căutarea locului de muncă, stabilindu-se acolo cu familii bine închegate şi ambiţii pe măsură. Dar nu numai din Moldova au migrat în interiorul ţării spre Braşov românii, ci din toate provinciile ţării. Aşa că, privind din punct de vedere literar, aşa cum a făcut şi selecţionerul, Adrian Lesenciuc a avut de unde alege cele treisprezece nume de poeţi – cât pentru o cină de fast şi de taină –, cu care poate acum ilustra un deceniu, dacă numai atât a avut în vedere el, de poezie românească, în miezul căreia, dacă ar fi să ne gândim doar la Alexandru Muşina, s-a format, în parte, noua paradigmă a poeziei de la noi. Şi exemplele ne stau la îndemână nu numai în poezia lui Alexandru Muşina, dar şi în cea scrisă de Romulus Bucur, şi el cu experienţa Cenaclului de luni, ori insolitul şi experimentalistul Daniel Pişcu, tot lunedist de frunte. Andrei Bodiu, Simona Popescu şi Marius Oprea sunt următorii în linie descendentă, poeţi din următoarea promoţie, desprinşi din optzecismul românesc, în care pot fi incluşi cu uşurinţă. Ca să nu mai vorbim de adoptatul braşovean, prin norocul unei întâmplări fericite, Liviu Ioan Stoiciu, poet de prim raft al poeziei româneşti şi nume de referinţă al optzecismului, generaţie care a schimbat cu totul faţa poeziei din arealul literaturii române.
Cu Mihai Vakulovski, aciuat pe la Braşov, tot în jurul lui Muşina, venit din Moldova de peste Prut, cu o poezie atipică şi inovatoare în limbaj şi discurs poetic, cât şi cu Mihai Ignat, un sârguincios demn în creaţia literară, cu bune rezultate şi în teatru, dar şi cu mai puţin prezente în poezia de la noi, Angela Nache Mamier şi Mihaela Malea Stroe, precum şi cu tînărul Laurenţiu Ciprian Tudor, promiţător şi proaspăt, antologia lui Adrian Lesenciuc – Braşovul într-o 1001 versuri –, insolită şi bine argumentată, originală în spaţiul vieţii literare de la noi, ilustrează cu precizie fenomenul poetic braşovean al ultimelor decenii, dar şi exemplară de cum trebuie să arate o viaţă literară într-un oraş cu o tradiţie culturală de necontestat.
