Am scris din plăcere, m-am turnat în propriile mele tipare pe care le-am inventat în timp ce scriam
Gellu Dorian în dialog cu Ovidiu Genaru
Gellu DORIAN: Dragă Ovidiu Genaru, din câte ştiu, penultimul volum de poeme publicat la Junimea, acum, de ceva ani, cu Lucian Vasiliu în frunte, l-ai scris în urma unei „terapii cu îngeri“. Ce-ai dorit să ne comunici cu această formă de existenţă spirituală?
Ovidiu GENARU: Ţin minte, dragă Gellu Dorian, cum în tinereţe ne întâlneam într-o zahana, azi dispărută, o gaşcă literară, râsete, bancuri, vorbeam unii peste alţii ca să câştigăm timp fiindcă n-aveam parale şi simţeam nevoia, totuşi, să ne descărcăm ce aveam de spus. Tema era: „manuscris în căutarea unui titlu“. Scrisesem o piesă de teatru şi nu aveam un titlu. Sugestiile curgeau gârlă. Cum s-o botez? Până la urmă denumirea ei s-a închegat din sugestii disparate: „Exerciţii de forţă şi de echilibru“. Am plătit masa. Nu o dată. Ce-mi plăcea azi îmi displăcea mâine. Şi tot aşa. Textul era exploziv. E valabil şi astăzi. S-a jucat la Bacău o lună. Apoi l-au dat afară pe director. Ce altă dovadă mai vreţi, despre calităţile ei? Ai amintit de „terapii cu îngeri“, aluzie la penultima mea carte. Care a fost şi cartea lunii august, 2016, nominalizată şi la Premiul USR în acelaşi an. Dar nu despre asta trebuie să vorbesc. Ci despre titluri. Ştii bine că ele aruncă doar o umbră asupra substanţei dintre coperţi. Sugerează subtil ceva, provoacă, orientează, te pun în gardă. Îmi plac titlurile penetrante, expresive, atrăgătoare, spectaculoase. Nu le găseşti întotdeauna, ba chiar foarte rar. Unele merită toţi banii. Cum a fost „Patimile după Bacovia“, inubliabil. Fireşte, contează cartea. Când scriam la „Terapia cu îngeri“ aveam o obsesie: Capela Sixtină. Comunicarea dintre însufleţit şi neînsufleţit, între Dumnezeu şi Adam printr-o energie miraculoasă, stelară, mistică. După 80 de ani simţim uneori adierea răcoroasă de dincolo. Îngerii, ca intermediari, ne pot da o mână de ajutor. Nu trebuie să-i atingi, ar fi şi imposibil fiindcă n-au materie. Împrietenirea cu ei e bine să înceapă în tinereţe, altfel nu-ţi răspund la întrebările iscoditoare despre dincolo. Tu spui: formă de existenţă spirituală. Ai decriptat exact mesajul subliminal al „terapiei cu îngeri“. Cel puţin asta a fost în intenţia mea. Tavanul Capelei Sixtine mă fascinează fără să-i pot capta misterele. Senectutea adâncă e perete în perete cu noaptea definitivă. Îngerii ca medicament spiritual. Am încercat. Dau rezultate.
Domnilor globalişti, nu vă faceţi griji, rinocerizarea lucrează. Dormiţi liniştiţi.
G.D.: Şi acum, după atâţia ani de la debut, din 1964, care mai e rolul „poeziei în provincie, toamna“? Sau, ştiu şi eu, în toate anotimpurile, multe la număr, prin care ai trecut?
O.G.: Adică „Rolul frunzei în provincii/ toamna este foarte mare/ când astupă goarna tristă/ la coconi şi domnişoare“… să se fi schimbat? Cu siguranţă – da. „Vântul face bang în firme/ pe-o străduţă cu fanare/ trece iar melancolia/ cum ţarina pe covoare“… Fanare? Ce sunt alea? Am observat că în timp şi unele cuvinte mor. Îmi pare rău. Odată cu ele se oxidează şi fotografiile. Şi emoţiile îmbătrânesc. Pierderile sunt irecuperabile. În locurile goale apar necunoscuţi. Vorbesc o altă limbă română, alfabetul e acelaşi. Melancolia? Azi se chemă depresie şi se tratează la medic. „Flori de tei deasupra noastră/ Or să cadă rânduri rânduri…“ Şi ce vrei să spui cu asta? Lolitele sunt la un party. Un elev eminent dintr-a unsprezecea a scris într-un comentariu la limba română că Eminescu măsura Oda cu metrul antic. Domnilor globalişti, nu vă faceţi griji, rinocerizarea lucrează. Dormiţi liniştiţi.
Am scris din plăcere, m-am turnat în propriile mele tipare pe care le-am inventat în timp ce scriam
G.D.: După „şirul de zile“ au urmat alte şi alte şiruri de cărţi, printre care, cea care te-a remarcat în mod deosebit, a fost „Patimile după Bacovia“. Nu erai muzeograf la Casa Bacovia din Bacău pe atunci, dar, desigur, poezia, viaţa lui Bacovia te-au marcat într-un mod aparte. Spune-ne cum.
O.G.: După 80 de ani, cam pierzi şirul cărţilor publicate, şi asta îţi dă un sentiment plăcut de bătrâneţe. Aiurea. Nu vă recomand să fiţi bătrâni. Însă nu puteţi trăi mult ocolind bătrâneţea. E un loc obligat de trecere, îngust foarte, un ultim tunel cu becurile arse, umed şi rece. Şi în pantă, ca să gâfâi. Sunt rău cu mine însumi, nu mă cruţ. Ceva, în bătrâneţe, e plictisitor, redundant. Pe mine m-a salvat o curiozitate binefăcătoare, o vocaţie de explorator continuu în insolit, în diversitatea lumii reale, în ficţiune. Am scris din plăcere, m-am turnat în propriile mele tipare pe care le-am inventat în timp ce scriam. „Patimile după Bacovia“ s-au născut instantaneu aproape, 5-7 poeme pe zi într-un martie cu zăpezi murdare, case îngropate în nămeţi cenuşii, ciori flămânde. Totul era urât, foarte urât, toxic, dezolant. A fost un dicteu controlat, rapid, aparent haotic supravegheat de o entitate care îmi interzicea să intervin pe text ordonându-mi să las totul virgin, genuin. Şi asta când, în ce vremuri periculoase. Iniţial, manuscrisul respins la cea dintâi tentativă de tipărire, avusese alt titlu: Jurnal de provincie, 1971. Nici o trimitere la Bacovia, nici o vagă iluzie la ilustrul meu înaintaş. Nu. Cartea îmi aparţinea în totalitate, era a mea şi numai a mea. Un afront programat la estetica oficială. Aşa se născuse, repede, sănătoasă, vitală, scandaloasă. Tentativele de-a „îmblânzi“ textul pe ici pe colo, cum se obişnuia în epocă, n-a păcălit cenzura nici a doua oară. Abia la a treia încercare „Jurnalul de provincie“, 1971 a fost salvat prin modificarea titlului. L-am numit, împreună cu Mircea Ciobanu „Patimile după Bacovia“. Strategia a funcţionat. Spaimele, grotescul, ironia acidă, ambiguităţile esopice derutante, miasmele acelei epoci erau acum transferate sub acoperişul protector Bacovia. Nu-i mai aparţineau lui Genaru, deşi eu scrisesem doar un jurnal din vremea dictaturii. A fost prima mea carte care a făcut gaură-n cer. Pe atunci nu eram muzeograf la Casa Bacovia. În liceul absolvit în 1953, la Bacău, nici un profesor de limba română nu ne suflase vreun cuvânt că Bacovia fusese elev acolo. De teamă? Din neştiinţă? Cine ştie. Poetul deja publicase în 1948 „Stanţe burgheze“, deci nu mai era la index. Graţie lui Eugen Jebeleanu. Eu, unul, am luat cunoştinţă de marele meu concitadin abia în 1956. Eram în anul trei la Facultatea de Educaţie Fizică. Pe atunci mă preocupa pictura. Tot pe atunci am citit „Cuvintele potrivite“. Vai, ce târziu! Mă împrietenisem cu secretarul Facultăţii, om de casă la Mărţişor. El mi-a împrumutat Cuvintele… Cred că cei doi poeţi, Arghezi şi Bacovia m-au îmbrâncit spre poezie. Am găsit prin hârtiile mele ceva însemnări din anii 50. Apoi am găsit un caiet în care copiasem cu scrisul meu frumos vreo 65 de poezii de Minulescu. Cartea, împrumutată de la George Bălăiţă. Eram licean şi el aşişderea la acelaşi „Liceu cimitir“, la care, cu 50 de ani în urmă învăţase şi Bacovia. Dar noi habar nu aveam, iar Bacovia era deja bucureştean.
…mă aflam în „laboratorul“ lui Bacovia şi asta a contat enorm. […] Ca scriitor aveam însă stanţa mea. În Casa LUI i-am fost doar oaspete şi nu ucenic.
G.D.: De la sport la poezie. În fond ambele cer forţă şi rezistenţă. Cum s-a întâmplat? Ce te-a determinat să alegi o cale în care slalomul este mult mai dificil, având în vedere că intrai în literatura română într-o perioadă când libertăţii de exprimare i se puneau pumni serioşi în gură?
O.G.: Nu găsesc vreo urmă din Arghezi, Bacovia, Minulescu în primele mele mâzgăleli din anii 50. Îmi amintesc doar că voiam să fiu altfel. Chiar eram, cu Bălăiţă, vedetele şcolii, ca gimnaşti. Cred că el începuse să scrie proză. Eu nu. Doar citeam. Mâncam cărţi. Diversitatea lor mă fascina. Cărţi şi gimnastică. În poezie m-am scufundat târziu, în anii terminali ai facultăţii, 1956-1957. Întors acasă ca profesor, mi-am găsit Bacăul. Dar să dau ceasul înapoi. Mai recuperez un detaliu. Cumpăram „Tânărul scriitor“ şi urmăream un poet, Nicolae Labiş. Mă aflam la Bazinul Floreasca, înotam când am prins din zbor vestea morţii sale. Decembrie. Poezia lui îmi era familiară. Mi-a plăcut, moldovean de-al meu. Încercam să-l imit. Nina Cassian, Maria Banuş, Jebeleanu, Mihai Dragomir, Frunză şi mulţi alţii îşi piliseră limba şi cântau partinic. Al naibii schimbare peste noapte. Labiş era altceva. Era un inocent. Ceilalţi – mercenari. Bătuse ora neagră când bibliotecile erau arse. Şi au ars. Cartea Rusă, ţineţi minte noua editură, a inundat piaţa cu otrăvuri. Cultura naţională a fost spulberată. Începea rinocerizarea. Toţi deveniserăm prizonierii sistemului. Dar nu conştientizam asta. Ne afundam în mocirlă. Foame, frig, întuneric, cartelă, raţionalizare. Vin din această lume dezorientată. O lume închisă într-un ţarc. La graniţă câini lupi. Habar nu aveam de vieţile sfinţilor noştri martiri din închisori. De la Canal. Desincronizarea de lumea liberă era totală. Eu unul eram stigmatizat de arestarea politică a fratelui meu, Mircea, elev eminent. Mi-am căutat un pseudonim în care să mi se piardă urma. Hodoronc-tronc, tocmai în acele vremuri stupide ne-a căşunat să ne apucăm de literatură. Cu pumnul în gură, cum spui tu. Şi cu depunerea anuală a amprentei maşinii de scris Consul la Miliţie. O am şi acum. O voi publica. Va fi un poem abstract. Un memento ruşinos. Găsisem la Bacău o atmosferă debordantă şi oarecum iresponsabilă, literaţi, pensionari, tineri fierbinţi, problematici, anti-regim, talentaţi în aşteptarea unei explozii de libertate care nu avea să vină vreodată, Bălăiţă, Sabin, Adam, Cârneci, Cernegură, mai târziu Romanescu, Uricaru, Constantin Călin, Genoiu. Eram nebuni, eram reclamaţi la Partid, boemi, indisciplinaţi, un viespar de bancuri, publicam în „Ateneu“ scriitori din Occident concurând revista „Secolul XX“, deschişi la experimente. Într-o căsuţă veche, bătrânească, era redacţia, însă aerul din interior era oxigenat de insolenţa noastră năbădăioasă. O vreme am exersat în palestră, vreo doi ani, apoi m-am angajat la Ateneu, pentru ca mai târziu, nefiind membru de partid, să fiu scuipat afară. Din nou profesor asistent de gumilastic în învăţământul superior, de unde m-am debarcat la Casa Bacovia. „Tov. Genarule“, secretarul cu propaganda mă simpatiza, om deştept de altfel, îi mulţumesc, mi-a zis: „locul cel mai bun de scris e la Casa Bacovia“. Asta în 1980 până în 90. Zece ani. Am scris acolo o groază de cărţi. Era atât de frig! „A prins promoroacă şi clanţa“. Muzeograf. Recalificare. Dar mă aflam în „laboratorul“ lui Bacovia şi asta a contat enorm. Ediţii rare, manuscrise, fotografii, desene, carneţele. Atmosfera, interioarele, istoria casei. Totul era Bacovia, de dimineaţa până seara. Grădina, arborii, corbii. Ca scriitor aveam însă stanţa mea. În Casa LUI i-am fost doar oaspete şi nu ucenic.
G.D.: Cum era viaţa literară a Bacăului atunci, pe la mijlocul deceniului şase şi mai târziu? Ştiu că exista la Bacău un poet deosebit, plecat prea repede, Mihai Sabin. Ştiu câteva poveşti frumoase despre el. Acum nu-şi prea mai aduce nimeni aminte de el.
O.G.: La Bacău „Ateneul“ a fost „cineva“. Câţiva ani redacţia a fost mutată chiar în fosta locuinţă a Primului Secretar. Lux mare. Un redactor într-o cameră. Apoi vremurile au luat o turnură ciudată spre rău. Am intrat într-o menghină ideologică. Mutări succesive până când redacţia a ajuns în două camere de hotel. Despre Mihai Sabin, numai de bine. O vreme ne-am amintit de el: poet, germanist; avea un umor remarcabil. Şuetist de calibru. Un domn. Boem. A murit la 39 de ani. Din fotografia de grup a redacţiei, am rămas viu doar eu şi Eugen Uricaru. Doar noi doi am rămas să ne amintim de formidabilul, uimitorul Mihai Sabin.
şi „Hyperionul“ vostru de la Botoşani, acum la 37 de ani, tot în „Ateneu“ şi-a găsit locul de naştere, în marsupiu, sub denumirea de „Caiete botoşănene“
G.D.: Ai fost cooptat în redacţia revistei „Ateneu“, o revistă tânără pe atunci. Abia anul trecut şi-a sărbătorit jubileul. Cum era viaţa de redacţie la o revistă de provincie, care s-a impus repede în rândul celor mai bune reviste literare din România acelor ani?
O.G.: Ateneul a apărut simultan cu Ramuri. Bacăul şi Craiova au spart embargoul cultural al anilor 60. Tăcerea s-a risipit. Scriitoraşilor li s-a oferit o suprafaţă de hârtie (aveam cote restrictive) pe care aceştia să-şi mâzgălească odele la adresa regimului. Însă, încet-încet şi pe neobservate îndrăzneala scriitorilor dedulciţi la cultura regăsită a înaintaşilor a început să depăşească limitele trasate de partid. Ne-au dat un deget şi noi am luat toată mâna. Ca rebeli ai Ateneului, nu ne-au tras de urechi fiindcă ne salvam insolenţa cu publicarea, cu armătura ideologică vădit „lipită“ şi potrivită ca nuca-n perete a câtorva citate din Marele Conducător. În rest, revista era a noastră cam 70%. Nu mai ţin minte anii când la Bacău a venit din Nord, de pe la voi din Botoşani parcă, poetul şi rasatul intelectual Lucian Valea, mult mai experimentat decât noi. Lucian Valea era din altă lume. Zilnic se instala lângă geam, la cafenea, cu pipa în gură şi stăruia acolo câteva ceasuri sfidând pe faţă Partidul. Se credea la una din cafenelele celebre ale Vienei, biata noastră cofetărie! Lucian Valea avea mii de cărţi de negăsit pe piaţă. Am „intrat“ în ele. Fireşte că l-au lucrat. Pictorul Sabin Bălaşa îi desenase pe un perete, într-un bloc, silueta superbă a unei odalisce. Nimic vulgar. De peste drum, Miliţia a fotografiat dama. Pornografie. Lucian Valea a fost exilat la Darabani, în Nordul Extrem. Cam astea erau vremurile. Absurde. În anii 60-80 Ateneul a publicat scriitori şi intelectuali importanţi în pustiul cultural al epocii. Nu eu o spun. Alţii. Ideea Ateneului a contaminat şi alte oraşe mari. „Argeş“, „Tomis“, „Astra“, sunt câteva titluri, nu singurele. Dar şi Hyperionul vostru de la Botoşani, acum la 37 de ani, tot în Ateneu şi-a găsit locul de naştere, în marsupiu, sub denumirea de Caiete botoşănene. Lucian Valea le moşise. Dar emulaţia publicistică pare a scădea acum repejor. Alte forme de comunicare, incontrolabile şi la îndemâna veleitarilor dislocă tiparul, hrănind cu lapte proaspăt prostia globalizată. Cărţile sunt exagerat de scumpe. Ieftin este cablul TV prin care îţi intră în casă persuasiva incultură globală.
O entitate unică adună din sinele tău, rezumă, dilată sau concentrează esenţele, te trimite la masa de scris şi-ţi dictează
G.D.: Ce mari poeţi români şi ai lumii te-au marcat, ţi-au marcat poezia, care, iată, în ultimul deceniu cel puţin, şi-a schimbat structural fondul, abordarea, limbajul, miza?
O.G.: Am citit ce se putea citi în româneşte, uneori cu precădere premianţii Nobel. Am citit şi competitorii, folosind un anume alambic pentru a le distila Opera. Alcoolurile aveau aceleaşi arome şi tării. Diferenţe subtile, insesizabile. Nichita? Poet de Nobel. Şi Blaga şi Arghezi. Şi-or mai fi. Sunt marile distincţii criterii de valorizare? Mult Da şi ceva Nu. Mari poeţi români? Lecturi obligatorii. Dar Eliot, Kavafis, Elitis, Borges, Gingsberg, Pound…? Nu-ţi răspund la întrebare, n-am cum. Am citit tot, cu ce am rămas, mi-au plăcut, i-am uitat. Poeţi mari, poeţi mici, mijlocii, de toate felurile şi naţiile. Cu siguranţă că oarece nisip aurifer au lăsat în sita mea. L-am digerat în timp. Citeşti şi fatalmente compari, ce poţi tu, ce pot ei, creierele compară continuu, e o funcţie esenţială a constructorului de utopii. Brutalitatea cu care se schimbă reperele cândva valide este uluitoare. Spun banalităţi. Peste lecturile asimilate cândva şi care ne-au delectat, s-au aşternut ca un foietaj alte, mereu alte lecturi fascinante (Lolita, de pildă, recitită), şi tot aşa mai departe şi tu scrii ca tine fiindcă tu eşti unic, simţi unic, mori ca tine şi-ţi pare rău că-ţi vine să plângi. O entitate unică adună din sinele tău, rezumă, dilată sau concentrează esenţele, te trimite la masa de scris şi-ţi dictează. Cu sincope, cu ştersături, cu priviri în gol, cu „asta nu merge“, aştepţi, merge, nu merge, nu te ajută nimeni, mama mă-sii, parcă ai prins din zbor ceva imaterial, la naiba – te-ai înşelat, n-ai cuvinte pentru o anume durere, dicţionarul e inutil, arunci manuscrisul. Pe mâine. Poate.
După ce obţii un premiu naţional cristalul Swarowski devine diamant. Oare?
G.D.: Iată că acum, după o serie de succese, ai ajuns şi la premiul suprem, ce poate fi acordat unui poet român pentru Opera Omnia – Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, premiu pe care poezia ta îl merită pe deplin. Cum primeşti acest fapt împlinit?
O.G.: Acest premiu mă sperie. Levitez. Sunt în pericol. Tot ce-am scris până acum se va reciti altfel. Aceeaşi virgulă va avea alt prestigiu. „Hm, aici nu merge! Ooo, ce bine zice! “ Cum să-mi explic această modificare de recepţie? Tot eu sunt, tot eu eram. Acelaşi text, altă onoare. După ce obţii un premiu naţional cristalul Swarowski devine diamant. Oare? Sunt puţin gârbovit. Să-mi îndrept spatele? Ceva trebuie să schimb la mine, nu-i aşa? Important e să nu-mi reprim emoţia. S-o consum până la capăt. E cineva să-mi împrumute câteva picături de valeriană? O să încerc să rămân ce-am fost: bucătar, gimnast, pictor de icoane, călător, un antialcoolic de geniu, şuietist, iubitor de toate vietăţile lumii!
Problema deputatului român e unde să plaseze virgula în paragraful unei legi
G.D.: Nu doresc şi bănuiesc că nici tu nu doreşti să ne atingem de viaţa ta politică. Totuşi, făcând apel la un vers bacovian, „Mi-am împlinit toate profeţiile politice/ pot…“, te întreb, din acest punct de vedere, poţi „trăi“ liniştit?
O.G.: Aventura mea politică a fost un experiment greşit. Sunt un provincial de centru stânga, abia mi-am scos capul din sărăcie. Fatalmente, calicul e de stânga. Un asistat. E una din erorile stângii. Am vrut să văd cum e lumea politică. Mă abţin. Tac. Biblioteca Parlamentului – goală de cititori dar doldora de cărţi. Acolo eu am citit multă sociologie, politologie. Numai eu. Problema deputatului român e unde să plaseze virgula în paragraful unei legi. Da, ai dreptate, politica nu-i o temă acum. E o permanenţă, pe altădată. Ne pierdem timpul. Citez un vers din Bacovia, mai autentic decât „Mi-am realizat toate profeţiile politice…“ iată-l: „Mulţimea anonimă se va avea în vedere…“ Speranţă deşartă. Eu spun: Mulţimea anonimă ca o masă amorfă proteică. Om trăi şi om vedea. Viitorul va fi cinic pentru cei săraci.
Mama ei de viaţă! Mi-a plăcut de ea, m-a făcut să râd mult, de necaz am făcut haz, iar premiul ăsta, ce să mint, l-am râvnit şi l-am căpătat, premiul ăsta a pus capac la toate.
G.D.: Ca unul din poeţii români care s-au bucurat pe deplin de ceea ce i-a oferit viaţa, fie înainte de 1990, ori după, linişte pentru creaţie, prieteni literari de calitate, călătorii, vise împlinite, cum priveşti acum înapoi, cu „mânie“, vorba unui film, sau cu satisfacţia unei vieţi împlinite?
O.G.: Sunt unul dintre cei care chiar şi în rău, dacă vrea, se simte confortabil. De mult nu-mi mai este foame, sete, frig. Am luat viaţa aşa cum a venit spre mine. I-am stat în cale. Ştii tu, Gellu Dorian, că în august 1944, în refugiu, m-am predat la ruşi; erau trei cu şpaghina îndreptată spre pieptul meu, iau eu am ridicat mâinile sus? Nu cred să fi fost vreun film, Copilăria lui Ivan, sau altul… Eu în carne şi oscioare, ei cu glonţul pe ţeavă… Tata le-a întins o sticlă cu ţuică, au băut, s-au şters cu mâneca tunicii la gură, haraşo, apoi ne-au întrebat: Gde Berlin? Tata a întins o mână spre Râmnicul Sărat. Tata a indicat verbal: Încolo! Şi cei trei ruşi au apucat-o spre Berlin. Mama ei de viaţă! Mi-a plăcut de ea, m-a făcut să râd mult, de necaz am făcut haz, iar premiul ăsta, ce să mint, l-am râvnit şi l-am căpătat, premiul ăsta a pus capac la toate. Dar ştii cum e, când te simţi împlinit, satisfăcut, începi să leneveşti, să te tolăneşti, să oblomovezi şi chiar te poţi îngrăşa. Aşa că mâine dimineaţă mă scol la 4. Sunt senior şi am nevoie de cât mai multă lumină.
G.D.: Ştiu că recent ţi-a apărut o nouă carte de poezie la Junimea. La ce mai lucrezi acum?
O.G.: E o carte specială, un experiment. Am inventat o formulă neîntâlnită până acum. Ultima parte a tomului, „Canal“, a fost publicată în „România literară“. Am avut semnale elogioase neaşteptate. Asta am făcut anul trecut. Va fi o surpriză: Genaru care e mereu altfel. Nu-mi fac planuri. Nu ştiu cât timp mai am până la capăt. Am încercat prin „Terapia cu îngeri“ să aflu. Răspunsul n-a venit încă. Aştept provincia.
G.D.: Iat-o aici! Şi-ţi mulţumeşte, te onorează, ne onorezi!
O.G.: Mulţumesc.
Ovidiu Genaru
De multe ori
Deşi m-am lăsat de fumat cu mulţi ani în urmă
simt uneori o nevoie imperioasă
să-mi aprind o ţigară.
E un impuls de nestăpânit.
Ca şi cum un pluton de execuţie comandă
FOC!
Îmi pipăi instinctiv buzunarul
dar uit că nu mai am pachetul toxic la mine
Şi atunci
atunci
intru mental într-un bar întâlnit în cale
şi cumpăr un pachet de ţigări
şi o brichetă mentală dintre cele mai scumpe
să-mi potolesc blestematul meu viciu.
Acum sunt liniştit. Am tot ce-mi trebuie.
În drum spre casă
mă aşez mental pe o bancă din grădina publică
scot o ţigară din pachetul toxic
o miros cu poftă ca pe vremuri
apoi o aprind cu bricheta mentală şi trag
trag lacom
primul fum mental în plămâni
şi-l dau afară pe nări de câte ori vreau
până mă satur. De multe ori până mă satur.
Vă pup.
Capul
Dacă mă întrebi îţi răspund: omul e doar capul.
Atât. El ştie. Restul
de la gât în jos e preistorie. Animalul generic
al lumii. Viscerele pirosfera.
De la gât în jos e lupul. De la
limbă în sus e Dumnezeu.
Răspunsul l-am aflat în întunericul
unei conversaţii despre unghiile de la
picioare. Relicve ale unor gheare
date cu ojă.
Dublura
Pentru că e doar o singură dată
ar fi fost nimerit să fiu întrebat unde şi când.
Fiindcă mie mi-ar fi plăcut să văd lumina
dintâi
extrauterină
în Toscana la Florenţa.
Şi aceea să fi fost a lunii pline. Venerată
de înstelări.
Altfel nu. Altfel nu.
Şi să fi fost în vremea lui Lorenza Magnificul
şi să fi ajuns prin trudă asiduă
bibliotecarul Palatului Piti. Răsfoind
cărţile rare ale lumii.
Dar cum hazardul distribuie destine după bunul
lui plac
iar mama mea se situa atunci în afara timpului
În locul meu rămas neocupat
s-a născut altcineva mai nerăbdător.
Un anume Ovidio Gennaro scrib norocos şi cronicar
al chiparoşilor celeşti din Toscana.
Scriitoraş obscur de mâna a doua.
Cercetând cu migală pivniţele Signoriei unde
zac sigiliile iluminaţilor
Renaşterii
am aflat cu surprindere din înscrisuri certe
că acest autor a conceput o lucrare interesantă
culmea poetică!
intitulată „Patimile după Dante“
manuscris ars din greşeală de arhivarul Comunal
la o agapă după o vânătoare de
potârnichi
prin smârcurile năbădăiosului Arno.
Oare acestui autor să-i fiu târzia oglindire?
Sau dublul lui? O simplă coincidenţă?
Pentru că iată
după o jumătate de mileniu
în alt timp
eu Ovidiu Genaru
fără să am cunoştinţă de antecesorul meu
am scris la rându-mi „Patimile după Bacovia“
un concetăţean de-al meu nepământean
îndeplinind probabil subtila simetrie
după un plan conceput de Marele Arhitect.
