Scrisoarea mea către lume
Asta-i scrisoarea mea către lume –
Ea nicicând nu mi-a scris –
Ştiri simple pe care natura le spune
Cu maiestate tandră.
Mesajul ei îl predau
Unor mâini neştiute;
Din dragoste pentru ea, oameni buni,
Judecaţi-mă tandru!
Adu-mi amurgu-într-o ceaşcă
Adu-mi amurgu-într-o ceaşcă,
Pregăteşte carafa de dimineaţă
Şi spune-mi de are rouă,
Spune-mi zorii pe unde pleacă,
Spune-mi cât a dormit ţesătorul
Ce-a întins nesfârşirea albastrului!
Scrie-mi câte note-s acolo
În extazele măcăleandrului
Printre uluitele ramuri.
Pe unde mai umblă ţestoasa.
Câte pahare-a mai băut albina,
Cea încă îngăduită de rouă!
Şi cine-a pus stâlpi pentru curcubeu,
Şi cine conduce sferele ascultătoare
Cu unduioase nuieluşe de-azur?
Degetele cui întind stalactitele –
Cine socoteşte mărgelele nopţii
Să vadă de nu lipseşte vreuna?
Cine-a ridicat căscioara de pe colină
Şi ferestrele i le-a închis aşa bine
Încât spiritul meu să nu vadă?
Cine-mi va dărui o zi de gală
Fă-mi un portret al soarelui
Fă-mi un portret al soarelui,
Să-l pot închide la mine-n odaie.
Voi crede că mă încălzesc
La ceea ce alţii „ziuă“ numesc!
Pictează-mi un prigor pe-un ram-
Să pot să-l aud, să-l visez,
Când s-o opri melodia-n livezi,
S-o sfârşi şi-amăgirea!
Zi-mi, i-adevăr că la prânz e cald,
La fel cum brebenelul „zboară“,
Ori la fel cum fluturii „înfloresc“?
Atunci, sări peste-îngheţ în livadă,
Sări peste rugina de pe copac:
Să ne jucăm de-a vino nicicând, o, hai!
Amurgea, soarele încet – încet –
Amurgea, soarele încet – încet cobora
Spre amurg, iar eu nu vedeam
Peste sat culorile serii,
Peste case că-i încă amiază părea.
Ziua treptat scădea, din ce în ce
Tot mai mult dispărea, nu era rouă
Pe iarbă: pe fruntea-mi se odihnea
Si apoi pe faţa mea rătăcea.
Picioarele-mi picoteau, dormeau
Aproape, dar degetele treze erau,
Si totuşi, pentru ce un atât de slab
Sunet de la mine spre mine venea?
Mai înainte ce bine ştiam lumina,
Iar acum n-o mai pot vedea.
Asta înseamnă-a muri, şi eu mor
dar nu mă-înspăimântă s-o ştiu.
Doar aparent dintr-odată
Doar aparent dintr-odată
Florilor încântate
Gerul le taie capul, din joacă,
Întâmplător.
Asasinul blond pleacă.
Soarele-începe nerăbdător
O altă zi să măsoare
Dumnezeului îngăduitor.
Aprind lampa însă dispar
Aprind lampa însă dispar.
Asta fac poeţii.
Dar, dacă lumina e vie,
Scânteile aprinse
Cât sorii dăinuie:
Cu fiece vârstă, o lentilă
Le diseminează
Circumferinţa.
Căi mari de tăcere
Căi mari de tăcere duceau
La tărâmuri de linişte.
Nici veşti, nici murmur aici
Nici Univers, nici Legi.
Orologii zorii chemau, iar noaptea
Clopote în depărtare băteau.
Dar timpul aici temelie n-avea
A vremii măsură pierise.
E o anume cădere-a luminii
E o anume cădere-a luminii
Unei după amiezi de iarnă.
Apăsătoare ca înălţarea
Melodiilor în catedrală.
De durerea cerului avem parte,
Rănile-i nu lasă semne.
Deosebirea e înăuntru,
Acolo sunt înţelesurile.
Nu te poate învăţa nimeni,
E semnul deznădejdii.
O suferinţă imperială
Ne este trimisă de aer.
Când vine, peisajul ascultă atent,
Umbrelor le stă sufletu-n loc.
Când pleacă, e ca-îndepărtarea
De chipul morţii.
Aşa cum cei ce nu dorm prind zorii
Aşa cum cei ce nu dorm prind zorii,
Aşa cum, la ospăţ, cerşetorii
De fantezie se îmbată,
Aşa cum în deşert pâraie îndepărtate
Susură dulce urechilor încântate,
Cerul îl vrăjeşte pe cel obosit.
Cum celui ce-aşteaptă, când zorii-şi
Desfac pleoapa de ametist
Şi lasă dimineaţa să treacă,
Cum cerşetorului când – onorat oaspete –
Buzele-i însetate de carafă se-apropie,
Aşa-i pentru noi raiul, de-i adevărat.
Aşadar morţii redă-mă
Aşadar morţii redă-mă.
Morţii temute de mine nicicând,
Numai când m-a lipsit de tine…
Iar acum, de viaţă lipsită,
În propriul mormânt respir
Şi-i estimez măsura.
Măsura e tot ce iadul poate ghici
Şi tot ce-a fost Raiul.
Ca şi cum marea s-ar despărţi
Ca şi cum marea s-ar despărţi
Şi-o altă mare-ar dezvălui,
Iar asta – o alta – şi cele trei
O presupunere ar fi
Dintr-o nesfârşire de mări
Fără ţărm,
Chiar ele – ţărm de mare ar fi.
Eternitatea – aceasta-i.
Ce han e ăsta
Ce han e ăsta
În care noaptea
Vine un călător ciudat?
Cine este hangiul?
Slujitoarele – ele unde-s?
Uite ce încăperi ciudate!
Nici foc nu străluce în vatră,
Nici halbe nu se revarsă.
Vrăjitor! Hangiu!
Cei de dedesubt – cine-s?
Supravieţuind cumva nopţii
Supravieţuind cumva nopţii
Am intrat în ziuă,
Mântuirea-i deajuns mântuiţilor
Deşi nu ştiu formula.
De acum iau loc printre vii
De parcă s-a dat comutare,
Candidată la şansa zorilor
Dar însemnată de moarte.
Traducere de Cătălina Frâncu
