Amintiri săpate
Când şi cum am câştigat primii mei bani? Întrebarea nu ţinteşte ironic secretul dintotdeauna al milionarilor (miliardarilor) dubioşi, formulat obsesiv aşa: cum au făcut primul milion? Nu se vrea nici reproş implicit adresat „generaţiei tinere“, neînvăţată cu munca şi, vezi bine, neobligată la nimic. Eu încerc doar să-mi limpezesc amintirea, eventual să justific opţiunea – într-un fel, farsă a destinului – care m-a condus până unde am ajuns. Iar unde am ajuns nu e vreun pisc, să privesc îndrăzneţ în jur şi să-mi umflu de mândrie strălucitoarea guşă. Metaforic zis, e o biată câmpie, pe cât de întinsă, pe atât de neclară, întocmai locului unde m-am ivit pe lume. Acea câmpie, care azi există doar la mine în cap, nu era, totuşi, nici plată, nici zdrenţuită, nici lipsită de văi şi dealuri, nici seacă, nici mlăştinoasă, nici prea mănoasă, dar nici stearpă. Avea un râu, căruia să vreau şi nu-i pot nega statutul primordial, fiindcă pe malurile şi-n apa lui am devenit fiinţă gânditoare; apoi, avea o pădure matrice, o livadă placentă, islazuri cu iarba grasă şi praf subţire pe drumurile bătute cu talpa goală. Câmpia de baştină i-a hrănit îndelung pe cei care au locuit-o. Câteodată din belşug, câteodată cu dintele sărăciei. Dacă judec onest roadele pogonului mie hărăzit, constat că n-a „produs“ cât ar fi putut. Şi avea de unde „să dea“, slavă Domnului!, dacă mă pricepeam sau dacă mă străduiam să-l cultiv asiduu, aprig şi cu ardoare… telurică!
Lăsând la o parte metaforiada endemică, vreau să mă spovedesc public, dezvăluind măreţul fapt, pe care mi-l şi asum: primii bani i-am câştigat cu creierul! Poate am povestit; mai povestesc: într-o zi de iarnă, Taica, bunicul patern, căruia îi ştiam de frică mai abitir decât omniprezentului Dumnezeu, mi-a dat 5 lei pentru că am reuşit să spun „pe de rost“ toată tabla înmulţirii. Promisese că primesc răsplata dacă memorez şi reproduc pitagoreica legiuire. Cinci lei în 1961 chiar însemnau o mică avere. Niciunul dintre vecinii mei prieteni de joacă nu deţinea şi nu spera la asemenea sumă, să o cheltuiască după bunul său plac. Pe ce am irosit-o eu? Rămâne un mister: am uitat! Dar cheltuiala de atunci prefigura năravul exersat cu obstinaţie şase decenii: pe nimicuri! Fiindcă pe nimicuri am risipit o grămadă de bani. Câştigaţi cu mintea, nu cu braţele. Probabil că din cauza asta mi se păreau nemunciţi, şi-i aruncam aiurea…
Generozitatea lui Taica nu s-a mai repetat. Cum învăţasem deja să citesc, alte „performanţe“ nu mi-au fost recompensate. Sigur, nici micile treburi încredinţate copilului care eram nu căpătau premii, deoarece intrau în categoria „sarcinilor de serviciu“, cum îi plăcea lui tata să spună. Şi, oho!, am primit asemenea însărcinări – de care m-am achitat cu variabilă stricteţe – până târziu, când a venit vremea să-mi fac „datoria faţă de patrie“, în haină militară. Ba chiar şi mai apoi!…
A săpa la porumb. Expresia – folosită în zona mea natală, probabil regionalism pentru alţi români, sigur străină tineretului 2020 – defineşte operaţiunea de tăiere a buruienilor, de afânare şi de strângere a solului în jurul unei plante, formând aşa-numitul cuib. De ce se numeşte cuib şi nu altfel? Prin cuib se înţelege, în egală măsură, două lucruri diferite: culcuşul făcut de păsări (pentru a se adăposti, a depune ouă şi a le cloci), dar şi muşuroiul de pământ din jurul firelor de porumb, tutun, cartofi ori alte plante îngrijite prin praşilă manuală. Cu sapa.
Sapa… Ce unealtă mitologică, în trecutul nostru de amaruri şi de chin! Ce armă de bază pentru lichidarea neînţelegerilor între neamuri lacome de averi! Ce argument forte, de convins rivalul în disputele de amor pe uliţele satului! Ce instrument de tortură pentru adolescentul de mine, obligat de-un tată autoritar să facă munca de jos la vreme de vară, când colegii se scăldau ori hălăduiau aiurea! Nu mi-a prins rău severitatea paternă, însă m-a înstrăinat oarecum de consăteni, de leat.
Ţin minte cum am învăţat să sap. Aveam cinci ani. Încă nu ni se luase tot pământul la colectiv, iar terenul din spatele casei nu fusese defrişat pentru cultivarea porumbului. Ai mei mă îngăduiseră de câteva ori pe câmp, la pogoanele lucrate cu rariţa, prăşitoarea şi sapa. Nu ştiam cum să-mi exercit nepriceperea într-un mod util. Mă frigeau palmele să încing coada sapei; însă, după ce lichidasem nişte mohor laolaltă cu destule tulpini de porumb, primisem interdicţie. Mi se insufla categoric ideea că trebuie să adun de pe rânduri şi să car la căruţă firele înlăturate în operaţiunea – igienică! – de rărire. Dar impunerea şi igiena mă oboseau la psihic, aşa că într-o zi am fugit din câmp – acasă. Urmarea? Am pierdut şansa distracţiei. Şi mă plictiseam în curte, urmărit cu destulă neatenţie de Maica, bunica paternă, ocupată cu treburile gospodăriei şi cu supravegherea sorei mele. Alăturat curţii noastre era un pomost fără construcţii, teren arabil, proprietatea unor oameni din Morteni. Cultivau acolo porumb, când eram eu mic; pe urmă lucernă, decenii întregi. Într-o zi de iulie a venit la săpat fata lor, Rica, de vreo 13, 14 sau 15 ani. M-am dus să o văd, ieşind în grădină pe sub ulmul uriaş de la colţul gardului. Rica fluiera şi săpa, cu fusta săltată în bete, la brâu, să nu-i fie cald. Avea ochi albaştri, faţa bălană şi părul ca spicul de grâu. Avea picioarele subţiri, aţoase, umbla desculţă şi fără nimic pe cap. Mâinile îi mergeau necontenit. Schimba sapa pe-o parte şi pe alta a cuibului dintr-o mişcare fluidă, parcă mângâia lemnul lustruit. Mă uitam ca la o minune şi-o însoţeam în lungul rândului de plante verzi ce-i ajungeau până pe la umeri, pe mine acoperindu-mă aproape complet. Ea întrerupea fluieratul din când în când şi mă întreba diverse chestii – „mă descosea“, cum ziceau babele de pe la noi. Apoi s-a interesat dacă vreau să sap.
– Vreau! – am sărit bucuros, şi-am primit încântat unealta.
Văzând însă că nu prea ştiu să o mânuiesc, Rica m-a tras alături, stând la spatele meu, mi-a apucat mâinile încleştate pe coada sapei şi a mişcat-o ea, având grijă să nu rupem vreun lujer, să nu mă calce, fiind mai voinică, ori să ne împiedicăm şi să cădem amândoi. Mă dădăcea dulce să nu-mi ating cu fierul degetele picioarelor, că ustură al naibii!… Lecţia decurgea plăcut, în ciuda efortului şi a neîndemânării mele. Numai că, de la un timp, mirosul pătrunzător al fetei m-a ameţit. Aplecată peste mine, Rica mă împungea cu sânii ei mici în spate, iar părul, strâns lateral într-o coadă ce-i cădea pe partea stângă a pieptului, mă atingea pe ceafă, stârnind furtuni de pişcături sub piele. Dornic să deprind meşteşugul săpatului, n-am băgat de seamă că „învăţătoarea“ mă luase de-a binelea în braţe şi mă strângea între picioare ca din greşeală. A văzut treaba asta bunică-mea, şi m-a chemat acasă mintenaş. N-am vrut să las unealta din mâinile viteze. M-a lăsat fata dintr-ale ei, şi a intrat în vorbă cu Maica pe teme neinteresante. Bucuros că am libertate să prăşesc, am dat zor şi nu m-am oprit decât după ce Rica mi-a luat „obiectul muncii“, folosindu-l cu dezinvoltură şi succes. Eu, chiar dacă nu învăţasem să sap, măcar prinsesem gustul!…
În vara lui 1969, aproape toţi copii satului se duceau la sapă, zilieri la I.A.S.-ul din apropiere, „instaurat de puterea muncitorească“ pe fosta moşie a doctorului Gerota. M-am dus şi eu, cu toate că vârsta de 13 ani era legal prohibită muncii plătite. Prost şi foarte prost plătite! Afirm asta fără nicio intenţie răzbunătoare pe fostul regim, cum se vitejesc destui p(r)ostcomunişti. Constatare de copil: ne-au „angajat“ pe baza unui „act oficial“ surogat: o listă de nume scrise de-un pontator-supraveghetor obişnuit cu hăţurile atelajului, nu cu creionul chimic şi hârtia de caiet dictando. Promisiune de plată: 15 lei pe zi, la sfârşitul fiecărei săptămâni lucrate, indiferent când terminam tarlalele. De executat erau cel puţin două praşile; munca se putea prelungi din iulie până prin august. Ce de bani o să câştigăm! Ce-o să facem cu ei? Ne-au scutit de dilemă: 9 lei/zi, încasaţi tocmai la începutul lui septembrie. Hrana o aduceam de acasă; ori ne înscriam la masa pregătită de Gica Aritichii pentru cei dornici să mănânce de la gamelă ciorbă de legume. Şi fasole cu şuncă, de la conservă! Apa era gratis, păstrată până se încălzea în butoiul de lemn cărat cu şareta – când şareta nu-i trebuia şefului de I.A.S., un inginer înalt şi masiv, poreclit Ulise. Acesta umbla toată ziua pe unde se muncea – şi se muncea, nu glumă, mai ales când era el primprejur. Ne întorcea pe unde săpasem, dacă găsea vreun fir de mohor scăpat sau sărit din repezeală. Şi nu trăiai o ruşine mai otrăvită decât să fii întors pe rând, în văzul lumii, suspect(at) că nu te pricepi sau că nu poţi! Sau că eşti leneş!…
Într-una din zile rămăsesem pe urmă cu vărul Nicu şi Nelu, zis Jana, amândoi cu patru ani mai mari ca mine. Captivaţi de istorisirile lui Nicu, elev la şcoala profesională de electricieni, în Câmpina, uitaserăm de muncă. A venit Ulise şi s-a oprit lângă noi, curios de ce suntem ultimii. Nicu a început să repovestească un film din cele povestite nouă, iar Ulise – după ce l-a ascultat într-o doară – ne-a îndemnat zâmbind să-i ajungem pe ceilalţi, aflaţi la vreo sută de metri înainte. Jana s-a conformat. Mie mi se moleşiseră braţele! Nicu nu s-a îndurat să mă lase singur, dar prăpădise cheful de muncă. La un moment dat, a trântit:
– O dau dracu de sapă, eu plec!
Zis şi făcut. A pus unealta pe umăr şi a tăiat de-a curmezişul tarlaua, spre sat. Paporniţa de mâncare a rămas în grija sorei lui, Nuţa, colega mea de clasă, dar nu de linie: era între primii săpători, abia o vedeam… Brusc, mi s-a făcut sete şi am început să strig la un alt văr, şi el mai mare ca mine cu vreo şase ani, pe nume Ion, alintat Nină. Ăsta, ori s-a prefăcut că nu aude, ori i-a fost jenă de ruda codaşă, ori de-al dracului n-a vrut să-mi răspundă măcar, necum să vină să mă ajute cu o gură de apă dintr-o sticlă ţinută la umbră pe lângă tulpinile plantelor şi mutată pe măsură ce înainta săpând. Ani de zile n-am mai vorbit cu el, iar când se nimerea să nu pot evita întâlnirea, mă prefăceam că nu s-a întâmplat nimic. Şi nu ştiu de ce trebuia să-mi fie mie ruşine; ruşinea, însă, mă sufoca!…
Retrăiesc fericit seara când veneam către sat de la tarlaua situată dincoace de pădurea lui Vodă, lângă şoseaua Răscăeţilor, împreună cu vărul Ilie şi cu sora lui, Viorica. Amurgul înalt ne mângâia feţele arse. Mirosul salcâmilor din plantaţia mărginaşă, de pe Legiuiri, ne răcorea plămânii. Praful drumeagului, cald şi mătăsos, ne adormea picioarele. Viorica desena o linie şerpuitoare târând sapa de coadă. Ilie o ducea pe a lui în mână, ca pe-o puşcă, eu o purtam cu fudulie pe umeri, închipuind o cruce. Tustrei eram mândri că închegaserăm cea mai harnică echipă, ajutându-ne între noi şi ieşind mereu primii la cap de rând, unde stăteam apoi destul, aşteptându-i pe ceilalţi. Altfel, obosiţi, peste zi ne lăudam cu toţii că „mâine nu mai vin“, dar ne trezeam dimineaţa şi plecam iar, fiecare îmboldit de posibilitatea că „vrei să râdă lumea de tine că eşti puturos?“.
A fost o vară de neuitat şi pentru mine, nu doar pentru restul omenirii – sper că n-aţi scăpat din vedere aselenizarea americanilor sau calificarea fotbaliştilor români la mondialul din Mexic! Atunci, la 13 ani, mi-am vândut prima dată forţa fizică de muncă brută, operaţiune ce stă la rădăcina oricărei forme de capitalism, după cum aveam să aflu mai târziu, din lecturi marxiste. Debutul mi-l făcusem, imediat ce luasem vacanţă, ca săpător de viţă-de-vie la puţin ştiuta – şi deloc renumita – podgorie de la Valea Mare, Dâmboviţa. Acolo lucra nea Vasile, fratele mamei, de meserie pivnicer. Dormea cu săptămâna la etajul unei clădiri ce proteja intrarea în cramă, îşi prepara mâncarea singur şi bea de stingea numai vin alb, sec, mult, rece şi gratis (cele cinci calităţi ale băuturii iubite de Fănuş Neagu, scriitor necunoscut unchiului meu, cititor al cărţilor din colecţia „Aventura“). Gospodărie agricolă de stat – sau GOSTAT –, ferma trimitea la noi în comună un tractor cu remorcă, supervizat, nu condus de nea Tache, bărbatul sorei lui Taica, Florica, poreclită Furnica. El alegea oamenii după criterii absconse; dar ei, trecând peste voia lui, se călcau în picioare să urce pe platformă. Unii mergeau pe jumătate aplecaţi în afara obloanelor de lemn, care s-au şi rupt o dată, rănind pe cei căzuţi din mers. De ce se buluceau? De nevoie! Cu pământurile luate, nu date la colectivul de unde căpătau nimica toată, banii tentau în orice condiţii. Beneficiar al rudeniei, m-am înghesuit şi eu două-trei zile. În după-amiaza ultimei s-a pus pe ploaie. A durat vreo săptămână, cu intermitenţe, ploaia de iunie…
Ultima dată am săpat pe bani în 1973, la I.A.S. Răteşti, secţia legumicolă. Tot cu remorca am ajuns, strunită de Costică Bogeac, mare iubăreţ. De lucru am primit nişte straturi cu ardei gras, pe lunca Argeşului, sub Topoloveni. Eram vreo 25 de copii, majoritatea elevi la şcoli profesionale, în ultima lor vacanţă de vară, fete şi băieţi. Fiind cel mai mare dintre ei (ca înălţime!), brigadierul m-a desemnat responsabil de trupă şi-a plecat. Urma să trimită vehicolul să ne ia, seara. Mâncare aveam de acasă, apă se găsea peste tot, ziua de 15 iulie era perfect senină, iar buruienile – înalte peste jumătate de metru şi dese ca-n jungla Amazonului, înainte să o viziteze Petru Popescu! Bătuse de ora 10, cred, când am dat primele lovituri tăioase – şi nicio plantă n-a scăpat fierului ascuţit! Cum să alegem dintre bălării tulpina firavului ardei? Imposibil! Ne-a cuprins dezolarea. Ideea să plecăm de-acolo a ţâşnit ca iepurele din răzor. Entuziasmul ne-a cuprins pe toţi şi-am pornit ca-ntr-o expediţie pe malul Argeşului, în jos, prin zăvoiul încâlcit. A fost, pentru unii dintre noi, cea mai frumoasă „aventură“ a copilăriei. Multă vreme s-a vorbit despre ea în sat. Bani pe ziua chiulită – fireşte, ioc!
Am diluat isprava în prima povestire trimisă, prin ianuarie 1974, la „Poşta redacţiei“ din România literară. Nu ştiu dacă Geo Dumitrescu, titularul rubricii, a fost cel care mi-a răspuns, încurajându-mă să continui a scrie, dar mai condensat. Tehnică nedeprinsă nici până în prezent.
