****
de marginea celor tăcute
se sprijină încăperea cuvântului,
în care
avem atârnată de tavan luna,
cearşafuri în flux şi reflux
de-a cuprinsul insulei,
cred că ştim
a ce se învolburează în flăcări
timpul.
priveşti de-a lungu’-mi coapsei
cât de fierbinte este ultima vocală neagră
a portjartierului,
cum alunecă de mătase muzica
pe gleznă,
îţi desfac nasture cu nasture nerăbdarea
până în adâncul oceanului,
ne auzim mâinile sărutând pe trupuri
delfinii.
atingem acea secundă în undă,
e o azvârlire în litere,
ca o săritură de pe cea mai înaltă planetă
în mijlocul hârtiei tinere,
ca şi când
nu mai există caiete de dragoste
pe pământ.
într-un colţ încă e ravel,
fumăm
tot aerul
întinşi pe podele
ca două consoane străvezii.
****
prin oraş
nu înfloresc cămăşi de migdal,
femeia
trage după ea un munte,
rămâne în urmă o rană lungă
pe care se aşază bărbaţi cu aripi negre
să rupă din carnea proaspăt arată
a asfaltului.
ea nu se uită în urmă,
are batiste aproape vii încă.
zborul
îşi înfige foamea,
canibal şi adânc,
cu gheare
care nu prind rădăcini într-o rană,
aspersoarele rotesc cu sânge
spre aer.
ea merge
într-un timp orb,
ca o secundă înhămată la o vecie
de o mie de tone,
ca şi când
înainte
i-ar fi fiind
o necropolă a munţilor
în care s-o lase.
femeia
e muntele ei
din care este extrasă
toată dragostea
până când…
până când.
****
stare de perplex simplu
e atunci
când 1,618033 iese din cearşafuri de aur
şi vine dându-mi la o parte literele de post
şi spune: „ia-mă de hrană,
vreau să mă simţi carne matematică,
cea mai proaspătă valoare numerică a foamei.
îţi dezvirginez
secţiunea refuzului
până devii dependentă
de mimetismul organic al intrării,
de şapte ori creatură
în de patru ori câte patru
alfabet straniu de tine, femeie.“
e stare
de mutaţie genetică a fericirii
din zig-zag în nesaţ
pe buza flămândă a galaxiei
cu neuronii
legaţi strâns şi sentimental
cu funia lui fibonacci.
în spirală.
