RECVIEM PENTRU MOARTEA TATĂLUI MEU, IOAN
„Ştiţi…“
Şi eu rostogoleam timpul de la o tâmplă la cealaltă tâmplă,
de la alfa la omega, şi înapoi,
de dinspre lumea tocmai apusă spre lumea cealaltă, spre zorii promişi,
în ritmul ispăşitor al celor înalte, şi-n tihna lor deasă.
„Ştiţi…“
Şi eu îmi aminteam despre atât de scurta copilărie a tatălui meu, Ioan,
botezător şi el, în felul lui –
botezător de semne şi resemnări –,
şi-l auzeam povestind despre averea bunicului său, tot un Ioan, care vorbea „nemţeşte ca un neamţ“, şi care îi comanda, la sfârşit de an şcolar, de fiecare dată, coroniţe la o florărie de lux,
şi-i făcea poze la „fotograful curţii regale“.
…Şi foarte mândru era tata de bunicul său, fiindcă acesta îi hrănea „aproape zilnic“ prietenii de joacă (şi „avea grijă să le cumpere haine, atunci când aveau nevoie“).
„Ştiţi…“
Dar eu îl auzeam pe tata povestind despre „vremea foametei“, şi despre scoicile înnămolite-n gârlă, şi despre cum maică-sa, bunica mea, Rădiţa, a vândut inelul cu safir mare, fiindcă „nu mai avea ce pune pe masă“, şi despre tenişii rupţi şi uzi, cu care a ajuns, într-o iarnă, la taică-su (căruia nu-i purta numele, fiindcă aşa a fost voia străbunului Ioan şi-a sărmanei Rădiţa), un profesor de muzică, beţiv – recăsătorit, în alt oraş –, şi cum acesta l-a întrebat: „Ce-i cu tine, Micuţule, unde e maică-ta?“, şi despre tanti Agripina, de la Constanţa, îl auzeam povestind, „distinsă şi frumoasă ca o prinţesă“,
după cum o rostea limba lumii,
şi, mult mai târziu, despre întemniţarea Rădiţei…
„Ştiţi…“
Şi eu ştiam…,
şi parcă îl vedeam copil,
îmbrăcat în şpilhozenul său de culoarea spaimei şi-a pribegiei,
întinzându-mi „Singur pe lume“ de Hector Malot…
Şi-l auzeam povestind…, povestind…, trist ca o gară pustie, chiar şi despre cum un notar analfabet mi-a schimbat numele din Angelin în Ancelin, numele meu blestemat de astăzi –
şi glasul său părea un foşnet de legendă cotidiană,
fiindcă acei plecaţi nu putrezeau în el, ci în cuvintele sale.
Şi umbra crucii se adâncea în carnea sa…,
Şi drumul golgotei i se sfârşea în sânge…,
Şi sete îi era…,
Şi toate apele Iordanului asudau peste dânsul…
„Ştiţi… La 5:30… Cu lumânare… Dumnezeu să-l odihnească în pace!“
Tată, lumea nu s-a schimbat,
aceeaşi lună prozaică stă tolănită pe cer,
şi de atunci, în oraşul meu evantai, n-a mai intrat nicio veste…
