Cu o carte de doliu debutează – şi va fi probabil ultimul debut optzecist – Otilia Ţeposu. Doliul e însă doar cealaltă faţă a iubirii. 20 de ani au trecut între moartea lui Radu G. Ţeposu şi debutul Otiliei cu Aerul din oase (Editura Eikon, 2019). Douăzeci de ani de decantare a suferinţei şi de sublimare a ei într-un memorial de dragoste. Dragoste şi moarte sînt – nu temele, ci tema contopită a Otiliei. Nu e o carte a durerii imediate, ci una – poate programatic – a durerii sublimate, a suferinţei ce s-ar vrea vindecată. Cel puţin aşa speră Otilia: „Am să aştept/ pînă cînd rana se va vindeca./ Atunci am să vorbesc“ (Aerul din oase). Dar nu e cale de vindecare, căci evocarea rămîne la fel de acut dureroasă: „Nu pot numi decît cu vorbe/ ce se prefac în cuţite/ peste care calc desculţă.// Sau poate în cărbuni aprinşi,/ care-mi trag înapoi aerul din oase.// Acela cu care am zburat/ cînd am fost fericită“. Trecerea timpului e o terapie care n-a dat rezultate. Memoria e atît de acută încît ţine rana în prezent, face din prezent o rană. Memorialul devine jurnal, amintirea se aprinde instantaneu şi devine, brusc, dureroasă: „Lîngă tine/ verbele n-aveau timp./ Ca o acoladă se închidea clipa./ Între noi şi ceilalţi/ o lumină/ subţire ca lama unui cuţit./ Atît a durat bucuria:/ cît ai tăia aerul cu lama lui sclipitoare,/ fără să te întorci cu faţa la apus“ (Poem de dragoste). Acuitatea acestei memorii îndurerate e atît de intensă încît pînă şi diafanele devin agresive; e o lume în care totul răneşte, pînă şi lumina sau fulgii de zăpadă. O lume în care dragostea şi moartea au aceeaşi încărcătură destinală: „Între dragoste şi moarte/ niciuna nu-i mai tare,/ amîndouă încarcă omul/ de ceea ce de-abia poate duce“ (Cîntar). Fragilitatea celei dintîi se confruntă cu tenacitatea celei din urmă şi pare a-i lăsa acesteia locul: „Mă afund în timp/ nepotrivit,/ ca şi cum aş fi în omăt/ cu visele mele de vară./ Doar tu, Moarte,/ mă pîndeşti printre zile/ ca un copil flămînd/ cireşul de după gard“ (Trecere). Viaţa se goleşte de sens şi se transformă într-un calvar al golului: „Mă îmbrac în tăcere/ ca-ntr-o haină de iarnă./ De pe umărul stîng,/ mă pîndeşte neputinţa./ Ca să scap,/ mă-nvîrt în jurul meu/ ca un cal orb,/ care scoate apă dintr-o fîntînă,/ fără să poată vedea vreodată/ răcoarea ridicată din adînc“ (Autoportret de iarnă). E un consemn al stingerii care se propagă peste tot: „Acum,/ descifrez doar alfabetul mort al înserării./ Timpul a îngheţat./ Niciun soare nu mai apune,/ Nicio stea nu mai răsare“ (Autobiografie). Spaimele se densifică, devin tot mai concrete, tot mai intime şi mai atotprezente: „Nori cu păr de lup se aţin pe-aproape,/ spaima îmi dă tîrcoale,/ acum ştiu bine/ primejdia nu vine niciodată/ de acolo de o aştepţi“ (Aşteptare). Iar sentimentul existenţial se transformă într-unul funerar: „Ninsoarea mă acoperă cu un sicriu de fulgi,/ mai sunt stăpînă doar peste o deltă îngheţată,/ stau în mijlocul ei şi număr orele./ Cele de ieri“ (Lecţia zilei). Prima comuniune, cea a iubirii, e celebrată acum prin comuniunea în moarte. Destinele se împletesc din nou sub acest semn al devoţiunii. Cartea de doliu a Otiliei e, în realitate, o carte de dragoste. Dar una recitată de o memorie iremediabil rănită. Spre deosebire de recentele Variaţiuni pe o temă dată ale Anei Blandiana, unde dragostea transcende moartea, Aerul din oase al Otiliei Ţeposu, deşi poemele au aceeaşi cauză „existenţială“, nu poate duce dragostea în triumf, ci doar face din ea o litanie îndurerată. Dar izvorul acestei tînguiri sublimate rămîne dragostea.
