Despre oportunitatea publicării acestei culegeri de scrisori (Corneliu Popel: Cu sete cerească. Epistolar – Iaşi, Ed. Timpul, 2019), care înseamnă uneori intruziuni adânci în nişte intimităţi biografice, pot exista opinii pro şi contra. Reticenţele ar avea în vedere anumite devoalări crude, în măsură să violenteze limitele discreţiei cu privire la viaţa personală a poetului. Cei care socotesc benefică publicarea Epistolarului se bazează însă pe faptul că scrisorile oferă multe informaţii preţioase, menite să lumineze definitiv un profil de scriitor pentru posteritate. Mă număr printre aceştia din urmă. Da, scrisorile desenează un Corneliu Popel în toată autenticitatea lui psihică şi afectivă, adică o fiinţă complexă, torturată permanent de spectrul morţii şi suferinţei, dar clocotind în acelaşi timp de dorinţa sfâşietoare de a trăi şi a cunoaşte gustul fericirii. Pe cale de consecinţă aceste scrisori pot fi de real folos celor care vor încerca să decripteze, critic, moştenirea sa poetică. Epistolarul cuprinde, preponderent, scrisori expediate de poet, în ipostaza sa ostăşească la Piatra Neamţ, către soţie, atunci profesoară în comuna Ţibana, satul Runcu, judeţul Iaşi, nimeni alta decât, mai târziu, poeta Rodica Popel. A doua tranşă epistolară, de maximă relevanţă biografică, o constituie scrisorile din Cluj, unde Corneliu Popel a fost spitalizat, prin septembrie 1977, suspect de anumite afecţiuni oncologice. Şi în fine, mai avem şi o corespondenţă literară, însumând epistole de la diverşi scriitori, unele seci şi oficiale, formulate instituţional, altele înflăcărate şi pline de suflet, trimise de prieteni. Referindu-ne strict la scrisorile poetului către soţie, vom remarca acurateţea textelor, purtând amprenta unui stil care împleteşte spontaneitatea cu elaborarea. Epistolierul, fără a părea că o face ostentativ, este evident preocupat de calitatea estetică a frazei, formulată uneori după tipare mai vechi şi apelând chiar la reabilitări lingvistice, precum ghenar sau avril. Volumul se deschide cu un Cuvânt înainte, semnat de Rodica Popel, text inspirat şi tulburător, mai ales pentru cei care l-au cunoscut pe poet. Neîndoielnic, Corneliu Popel s-a ivit în lume sub o stea lipsită de noroc, fiindcă destinul său a fost eminamente tragic. O însemnare autobiografică devine lămuritoare în acest sens: „M-am născut într-o seară geroasă de iarnă. Luat drept mort au pus să-mi tragă clopotul. (…) Până la vârsta de 3 ani am stat numai în spital“(p. 5). Înseşi scrisorile, dar şi mărturiile celor apropiaţi vorbesc, referitor la poet, despre „recordul“ său de internări şi de timp petrecut, pentru o viaţă atât de scurtă, în locaţii spitaliceşti. De altfel a şi murit pe un pat de salon al Spitalului „Sf. Spiridon“ din Iaşi. Se întâmpla în ziua de 18 iunie 1978, la vârsta de doar 28 de ani şi cinci luni. Tristul eveniment fusese deja semnalat cu 15 zile mai devreme de către poet, lapidar, într-un text liric de adio: „A venit şi rândul meu / Mă duc odată cu primăvara“. Epistolarul începe cu adresarea poetului către soţia sa: „să nu uiţi niciodată că te-am iubit şi te iubesc mult, din cale afară de mult“(p. 9). Într-adevăr, iubirea pentru soţia sa a fost, până în ultima clipă, mistuitoare. O iubire căreia, în momentele culminante ale dramei sale, îi atribuia puteri miraculoase, căci, cu puţină vreme înaintea sfârşitului, scria din Cluj soţiei şi fiului: „Viaţa mea se numără în zile, mai poate fi prelungită dacă vă am alături. Să nu uiţi asta“(p.177, 27 mai 1978). De altfel în scrisori sentimentul erotic se insinuează tiranic, devenind ubicuu şi revărsându-se în necontenite avalanşe romantice. Cronică literară HYPERION 91 Când se referă la propria căsnicie, poetul epistolier pare cuprins, nu de puţine ori, de grave nelinişti, de spaima că relaţia cuplului ar putea avea de suferit. În sufletul său „risipit“, cum îi place să spună, au totuşi loc răbufniri de viaţă incandescentă, în profund contrast cu atmosfera dezumanizantă a cazărmii. Două planuri alcătuiesc eşafodajul acestui Epistolier. Întâi iubirea poetului pentru soţie, parcă primejduită de teroarea deselor despărţiri (armată, spitalizări, etc.), apoi lupta lui continuă cu propria prăbuşire fizică, generată de maladii care l-au fragilizat încă din copilărie şi adolescenţă. Durerea, nevrozele, perpetua oscilare între speranţă şi disperare trimit cu gândul la alţi mari tragici ai literaturii române, precum Max Blecher sau Daniel Turcea. Fără mari ambiţii materiale, doar pornind hotărât să cucerească himera Poesiei, tânărul Popel descoperă, în egală măsură speriat şi revoltat, că dincolo de celelalte adversităţi, mai există şi obstacolul pervers al bolii. În faţa primejdiei, zidul optimismului său cedează puţin câte puţin, ameninţând cu surparea. Se şi văd deja întâile breşe. De aceea poetul pare obligat la o primă concesie, de fapt o adaptare tactică: în aparenţă împăcat şi resemnat, dar cu destule accente de regret şi repetate decizii teoretice de împotrivire, el începe să coabiteze cu ideea implacabilei sale stingeri. Sentimentul thanatic se transformă în obsesie şi pune treptat stăpânire pe conţinutul scrisorilor. Lupta cu boala, alături de dragostea manifestă pentru soţie, ocupă locul central în scrisorile sale, poetul părând tot mai convins că sfârşitul său se apropie. Germenele acestei convingeri este cu siguranţă mai vechi. Fapt e că poetul va formula şi un Testament, adresat soţiei şi fiului său, în care se defineşte autoironic, desigur, ca „poetul de geniu trist şi singur“(p. 10-11). Acest testament, cu tot aerul său de maximă sobrietate, pare mai degrabă un sentimental şi îndurerat exerciţiu literar. Am numărat vreo sută de scrisori trimise de soldatul Corneliu Popel soţiei sale. Cele mai multe plecând din unitatea militară nemţeană 01027, dar sunt şi expedieri din spitalele unde a fost internat, în cătănie, cu diverse diagnostice: Spitalul Militar Iaşi ori nr. 1 Piatra Neamţ. Din capul locului se impune observaţia că misivele nu urmează, în carte, un traiect cronologic, cum ar părea normal, editoarea amestecând date diferite, cu salturi şi reveniri care pot deruta. Faptul se explică probabil prin intenţia Domniei sale de a realiza un anumit tip de construcţie afectivă, fără constrângeri temporale. De altfel lunile petrecute în cadrul regimentar i se par poetului timp irosit, dar şi izvor de suferinţă fizică şi morală. Încât în mai toate scrisorile către soţie poetul încearcă, pe cât posibil, să facă abstracţie de realitatea cazonă, referindu-se aproape exclusiv la dragostea lui şi adăugând mereu precizări despre starea sa precară de sănătate. Însă privaţiunile şi arbitrariul, care ţin de instrucţie şi regulamente, îşi spun până la urmă cuvântul, aşa că se pot selecta totuşi destule constatări legate de milităria acelor ani, rezultând de fiecare dată tablouri sumbre. Cu gândul la libertatea pierdută, epistolierul resimte lipsa de sens a epuizantei instrucţii zilnice, ca şi absurditatea aplicaţiilor militare: „am rătăcit prin munţi, fără să ştim unde şi pentru ce mergem. N-am învăţat nimic. Ofiţerii au făcut greşeli peste greşeli. Dacă ne vor conduce în război aceşti oameni, ne vor conduce la moarte“(p. 15, scrisoare din „20 avril 1975, Piatra Neamţ“). Toate restricţiile şi caznele fizice par a-i transforma existenţa într-un infern, în care cele mai cumplite chinuri sunt la ordinea zilei. Ostaşul Popel e veşnic disperat, răzvrătit şi aflat la capătul puterii şi răbdărilor. Încât cugetări de sociologie militară, precum aceasta, devin inevitabile: „Trebuie să trăieşti rău, nu glumă, ca să-ţi fie dor de meleaguri şi oameni pe care-i huleai în vremile bune“(p.58, din 28 febr. 1975). În asemenea condiţii dorinţa sa de eliberare şi întoarcere în familie, exprimată şi repetată până la saţietate, pare firească. Tonul misivelor conţine registre diverse, în funcţie de subiectul care le-a inspirat: extrem de pasional când evocă iubirea pentru soţie, precis şi auster când vorbeşte de suferinţa sa fizică, dar ofensiv şi mergând până la imprecaţie dacă descrie ostilitatea mediului cazon: „În ce hal m-au adus cele câteva luni de armată! (Blestemaţi fie cei ce m-au adus în starea asta)“ (p.77, 11 febr. 1975), armata fiind „încătuşare a spiritului şi distrugere morală“ (p.78). Dominanta scrisorilor din Piatra Neamţ rămâne, totuşi, exhibarea devastatoarei sale iubiri pentru soţie. Varietatea formulelor de adresare, care din care mai sugestivă cu privire la ardenţa trăirii sale („Rodicuţa mea dragă“, „Soţioara mea dragă şi frumoasă şi bună şi iubitoare“, „Buna mea Rodica“, „Doamna mea dragă“, „Soţioara mea scumpă“, „Draga mea nevestică“, „Bătrânica mea dragă“, ş.a.), aminteşte de corespondenţa erotică eminesciană, unde abundă alintul şi dezmierdările. E clar, tânăra soţie constituie pentru militarul potopit de necazuri, o atracţie irezistibilă, încât dorinţa de a o revedea cât mai des îl copleşeşte, devenind parcă raţiunea existenţei sale. Nu e doar atracţie fizică, ci şi antidot la disperările zilnice. Deprimat şi sceptic în privinţa viitorului, poetul îşi cheamă insistent iubita la Piatra Neamţ, pentru scurte revederi tonifiante. Când recepţionează corespondenţa ei, se încarcă de energie şi optimism: „Am primit două scrisori de la tine şi-mi pare că s-au luminat toate-n jurul meu“(p.17, 15 aprilie 1975). Micile ei ezitări sau întârzieri îl aruncă pur şi simplu în depresie, provocându-i crize de gelozie şi suspectându-şi iubita de vini imaginare: „M-a supărat prezenţa ta la petrecerea de la Ţibana, dar n-are rost s-o mai discut acum.(…) Numai să nu se întâmple ceva rău“(p.19). Şi continuă: „tare aş voi să nu mă mai tem niciodată pentru tine şi de tine, să ştiu că eşti sănătoasă şi eşti a mea(…) şi nimeni n-ar putea să mă clintească din dragoste, în afară de lipsa ta de dragoste“. Altă dată îi cere, răspicat, să fie „cât mai puţin amabilă cu bărbaţii“(p.140, 1 octombrie 1974), sau îi reproşează comportamentul: „La Iaşi ai avut timp să te duci dar la mine nu ai putut veni(…) N-aş vrea să aflu, mai târziu, cine ştie ce despre tine“(p.126, 25 nov. 1974). Accesele sale pe tema geloziei, provocate fără îndoială de permanenţa stării 92 HYPERION Cronică literară depresive, au totuşi caracter pasager, căci îl preocupă constant şi grija familiei, dar şi găsirea unor soluţii administrative privind conexiunile lui profesionale şi sociale. Soţiei, director la şcoala din Runcu, îi aminteşte că „trebuie puse lacăte sau făcute chei pentru broaştele de la dulapurile şcolii“ (p.137, 7 nov. 1974), dar şi că e necesar „să se facă bine orele de limba română“(p.140, 1 oct. 1974). Mai întâlnim, printre numeroasele referinţe erotice înflăcărate, şi secvenţe care dau seamă despre împotmolirile tinerei familii de intelectuali nonconformişti într-o comunitate rurală mulată pe tiparele regimului totalitar. Excentricul şi boemul poet intră inevitabil în conflict cu autorităţile, (inclusiv cu miliţia), care nu pot accepta excepţiile de la regulă. Ca soldat internat la Iaşi (Spitalul Militar, Secţia neuropsihiatrie) îşi asigură soţia că în legătură cu „problemele noastre“, nişte amici „mi-au făgăduit ajutorul, în ceea ce priveşte miliţia, desfiinţarea şcolii şi chiar intrarea mea în Partid. (…) am de partea mea şi un maior de securitate, presă etc., pot fi ajutat chiar şi de primul secretar al Comitetului judeţean de Partid. (…) Le voi aduce pe cap toată conducerea judeţeană de Partid“(p.109-110, 25 dec. 1974) Citind acest pasaj, înclinăm a crede că poetul, proaspăt cap de familie, îşi făcea singur curaj, încercând să transmită aceeaşi încredere şi soţiei, care avea toate motivele să fie panicată. Cum, necum, momentul tensionat cu autorităţile a fost depăşit până la urmă, fără incidente majore. Dar frazele de mai sus stau mărturie pentru strădania cotidiană a poetului, într-o încleştare donquijotescă cu puterea oficială, de a-şi ţine familia nu doar pe linia de plutire, ci şi în armonie cu propriile sale standarde morale: „Niciodată să nu-mi ceri să mă plec în faţa imbecililor“(p.88, 3 febr. 1975) Când se iveşte ocazia, între declaraţiile de dragoste şi investigarea situaţiilor imediate, militarul epistolier plonjează pe tărâmul reflecţiei şi confesiunilor despre sine: „gândirea mea se abate de la obişnuit. Alţii gândesc mai „sănătos“, dar eu „gândesc nesănătos“, mă abat uneori de la drumul obişnuit al gândirii medii. Poate acest „amănunt“ mă va salva. Eu reprezint ideea în timp ce alţii nu fac altceva decât să demonstreze că această idee există“(p.28, 3 apr. 1975). De aceea se arată conştient de vocaţia sa şi exigenţele acesteia: „eu care mă simt născut scriitor, nu mai pot scrie aşa cum gândesc“(p.54, 7 martie 1975). Poetul pare mereu dezlegat de cele lumeşti, mărturisind aproape inocent că „n-am alte ambiţii în afară de cele legate de Poesie“ (p.78, 10 febr. 1975). Nu putem încheia tabloul nemţean al biografiei poetului fără să subliniem încă o dată aspectul repetitiv şi obsedant din scrisorile sale cu privire la starea sănătăţii, mereu şubredă, parcă spre a pune în gardă atenţia destinatarului. Indubitabil, suferinţa sa a fost una reală şi traumatizantă. Dar poetul n-a încercat în niciun fel să-şi menajeze apropiaţii, şi mai ales soţia. Înfăţişarea suferinţelor sale fizice capătă de fiecare dată dimensiuni alarmante: „cred că mi-a revenit sinuzita şi teamă îmi este că, odată ajuns acasă, voi avea din nou probleme“(p.14, 25 apr. 1975). Ceea ce s-a şi dovedit, din păcate, adevărat. De altfel, cum am afirmat deja, afară de tema iubirii pentru soţie, nu conteneşte să reitereze observaţiile despre cronicitatea sa maladivă (oboseală, debilizare, dureri de ficat, puroi nazal care necesită puncţii, gripă sau răceli interminabile, tuse, dureri de cap sau de piept, etc., etc.). Frecvenţa aluziilor la starea gravă de sănătate, atât ca internat al spitalelor din Iaşi sau Piatra Neamţ, cât şi ca militar în cazarmă, nu poate trece neobservată. Semnalele de alarmă, trase fără încetare în scrisori, aveau prea puţine şanse să nu descurajeze pe principalul destinatar: soţia sa. Însuşi expeditorul e conştient de postura în care se află: „Mă dispreţuiesc uneori că nu mă pot stăpâni şi mă văicăresc prea des“(p.137, 7 nov. 1974). Dar suferinţa pare a se fi generalizat printre apropiaţii poetului, pentru că abundă informaţii şi despre maladiile mamei, tatălui, socrului, unchilor şi mătuşilor. Aşa că, luând în calcul toate acestea, dar mai ales precaritatea fizică a poetului, nu mai poate surprinde o nouă justificare a sa: „după cum vezi, nu-s în stare să te scutesc de văicărelile mele“(p.92, 29 ian. 1975). Practic, corespondenţa din Piatra Neamţ a poetului conţine, din punct de vedere literar, toate elementele constitutive ale unei lamentaţii. Începând cu 1975, după stagiul militar, timp de 2 ani e un răstimp de relativă stabilitate pentru existenţa fizică a poetului. Acest intermezzo se termină, însă, la 10 iunie 1977, cu o nouă internare, acum la Spitalul TBC din Iaşi. Din scrisoarea către soţie aflăm că aici i se prescriu investigaţii care să indice dacă boala sa e de natură canceroasă sau nu. E supus razelor cu cobalt, dar trebuie să suporte şi o biopsie esofagiană. Urmează lunga spitalizare la Institutul Oncologic din Cluj, în Clinica hematologică. Cele circa 30 de scrisori expediate din capitala Ardealului către soţie se deosebesc esenţial de corespondenţa nemţeană. Acum expeditorul, poate din cauza resemnării, adoptă cumva masca sobrietăţii şi pragmatismului. Alături de aparenta împăcare cu soarta coexistă, în cantităţi mai mici şi parcă mai temperate, atât declaraţiile de dragoste către consoartă, cât şi tristele şi justificatele sale autotânguiri. Căci acum Corneliu Popel, confruntat cu o realitate crâncenă, nu pare a-şi mai face iluzii. Decât în măsura în care, scriind soţiei, încearcă să-i inoculeze un dram de speranţă. Scrisorile ne informează că cele 3 operaţii clujene nu produc însănătoşirea, ci doar amăgitoare revirimente. Puroiul colcăie sub bandaje şi, cu toate intervenţiile medicilor, pare să nu se mai termine. Zilele întunecate alternează totuşi cu cele mai puţin deprimante, când poetul iese prin oraş sau îşi primeşte apropiaţii. Unul dintre aceştia este prozatorul Radu Mareş, care îi stă alături până la sfârşit. Amândoi pun la cale o întâlnire salvatoare cu dr. Ionescu-Dâmboviţa, dar evenimentul, din păcate, nu va mai avea loc. Însă îl bucură orice contact cu lumea exterioară, ca atunci când, din Darabani, amicul Constantin Mădularu „a reuşit în sfârşit să-mi scrie câteva rânduri“(p.156, 15 oct. 1977). Acum e transferat deja la Secţia de Chimioterapie. Se externează de vreo trei ori, întorcându-se la Runcu, dar revine iarăşi la Cluj tot mai lipsit de puteri. Ultimele scrisori clujene nu mai conţin nici măcar iluzii în legătură cu viitorul său şi al familiei: Cronică literară HYPERION 93 „Eu n-am fost decât o persoană inutilă, o povară“(p.169, 3 mai 1978). Aproape epuizat, dar cu gândul la iubirea lui, îşi face reproşuri: „Nu ţi-am putut oferi o viaţă frumoasă, dar în sufletul meu am dorit mult acest lucru“(p.177). Şi parcă simbolic ultima sa speranţă se leagă de ilustrul dărăbănean Leon Dănăilă, la care nu mai ajunge(p. 176, 25 mai 1978). Dincolo de parcursul tragic al poetului, Epistolarul oferă şi numeroase referinţe literare. Acestea demonstrează că, ignorându-şi suferinţa trupului, Corneliu Popel n-a încetat nicio clipă să-şi urmeze destinul de scriitor, în care credea cu toată fiinţa. Din cătănie ori de pe patul de spital, până la capăt, compune poeme sau scrie şi primeşte scrisori, certificându-şi şi astfel prezenţa continuă pe arena literaturii. Pagini epistolare de la prieteni, elogiindu-i cărţile şi în general poezia, confirmă pregnanţa efigiei sale lirice printre contemporani. Pe lângă referinţele răzleţe din zona epistolarului militar sau spitalicesc, volumul cuprinde şi un consistent capitol cu scrisori de la confraţii săi condeieri, mai mult sau mai puţin cunoscuţi. De altfel unii dintre aceştia (Miron Blaga, Gheorghe Simon, Daniel Lascu etc.) îl considerau port-drapelul generaţiei lor poetice. Sunt cei care, la apariţia cărţilor lui Corneliu Popel, se grăbesc să consemneze evenimentul în cronici laudative. De la D. Lascu, logoreicul său amic hispanofil, primeşte scrisori afectuoase şi încărcate de livresc, trădând lecturile expeditorului. Lascu citează de 3 ori, o dată calamburistic, şi numele amicului din Darabani, care semna Constant Mădularu: „Prietenul tău, Constant Mădularu, ce mai face? Tot constant cu Popel nu-l dor mădularele?(p.189, 3 aug. 1970). Şi apropo de animismul lui Corneliu Popel. În aceeaşi scrisoare Lascu nu ratează prilejul să-l mustre, somându-l: „Poate te mai lepezi de râia ateismului. Face bine.“ Corespondenţa lui Miron Blaga dovedeşte multă empatie pentru drama poetului, apreciat, cum menţionam deja, ca vârf de lance al grupării lor literare. Mai sunt şi 5 scrisori de la Victor Teişanu, cu trimiteri literare, dar şi cu necazuri lumeşti, unul privind serviciul lui Gh. Popel, (tatăl poetului), în pericol de restructurare. (p.204, 18 mai 1971). Horia Zilieru, socotit de D. Lascu „cel mai înverşunat duşman al nostru“, adică al noii generaţii de poeţi ieşeni, demonstrează exact contrariul, afirmând generos şi clarvăzător despre Popel, încă din 1966, că „e timpul să te înregistreze critica literară“(p. 210). Peste câţiva ani, în 1974, şi Vasile Andru declară tânărului poet: „cred în poezia pe care o scrii şi într-o zi ea va găsi ascultarea ce o merită“(p.223). Emoţionante şi având parcă accente paterne sunt şi cele 15 scrisori de la poetul şi mentorul său, Lucian Valea. Acesta urmăreşte atent evoluţia tânărului său confrate, încercând să-i înlesnească nu doar ascensiunea literară, ci şi slalomul printre multele neplăceri zilnice. Cu simţul său critic exersat, Valea intuieşte la Corneliu Popel „un univers de mari purităţi, o viziune elevată a existenţei şi un patriotism de o profundă şi originală rostire“(p.237). După scrisori, Epistolarul reproduce şi scurtul necrolog intitulat In memoriam şi semnat de Lucian Valea în numele breslei afiliată Asociaţiei ieşene a scriitorilor. În legătură cu Epistolarul editat de Rodica Popel, soţia poetului, se impun câteva observaţii. De pildă, ni s-a părut mai potrivită încheierea cărţii cu necrologul semnat de Lucian Valea. Scrisorile care urmează după acest text, primite de la Corneliu Sturzu, revista Echinox, Viorica Toporaş Zbranca, Grigore Ilisei, M.R. Iacoban, Gh. Drăgan, Liviu Leonte, M.N. Rusu, Titus Vijeu, Gheorghe Simon, Laurenţiu Fulga, Ion Beldeanu, Ionel Bandrabur, Miron Blaga, Mihai Nechita, D. Ţiganiuc şi câteva instituţii culturale, ar trebui distribuite în pagini anterioare, respectând ordinea lor cronologică. Tot cronologic ar putea fi ordonate, într-o eventuală reeditare, şi celelalte scrisori, expediate de către Corneliu Popel, din Piatra Neamţ sau Cluj, soţiei sale Rodica. Spre exemplu, corespondenţa nemţeană ar fi mai nimerit să debuteze cu scrisoarea din gara Paşcani (26 oct. 1974), urmată cronologic de celelalte. S-ar cuveni corijate şi unele neglijenţe ale calculatorului, precum omisiuni de litere, silabe şi chiar cuvinte întregi, alipiri de litere provenind din vocabule diferite, dar învecinate, acorduri gramaticale neconforme sau scrisori nedatate. Câteva nume de scriitori apar deformate: Ştefache în loc de Ştefanache (p.178), S. Drăgan în loc de G. Drăgan (p.243) şi I. Brandrabur în loc de I. Bandrabur. De la p.178 sunt reproduse câteva scrisori trimise de Corneliu Popel „către scriitori“. Între acestea se strecoară şi una destinată părinţilor săi din Darabani, care n-au fost scriitori. Locul misivei era, se înţelege, în altă parte. Trebuie corectată şi eroarea înlocuirii unui semnatar cu altul: expeditorul scrisorii de la Echinox (p.238) era un redactor al revistei, nicidecum Lucian Valea, cum apare în text. O scrisoare din 8 dec. 1977(p.197-198) vine sigur de la Miron Blaga, dar la expeditor figurează, eronat, Daniel(Lascu). Nici datarea Testamentului, „22 septembrie în anul 1972“(p.10) nu corespunde adevărului. Fiindcă în 1972 Corneliu Popel nu se putea adresa fiului său şi nici soţiei sale, pentru simplul motiv că atunci fiul nu exista şi poetul nu era căsătorit. În plus poetul, crezând în viitorul său, se bucura încă de sănătate, deci nu se putea totuşi gândi la testamente. Credem, mai degrabă, că textul Testamentului datează din 1977, către finele acestui an, când poetul, aflat la Institutul oncologic din Cluj, îşi pierdea treptat speranţa de însănătoşire şi deci putea găsi de cuviinţă să se adreseze testamentar soţiei şi fiului. Dincolo de aceste inadvertenţe, volumul Cu sete cerească devine esenţial pentru portretizarea corectă a lui Corneliu Popel. Acest epistolar ne dezvăluie resorturile unui suflet zbuciumat şi complicat, în care luciditatea tragică se îmbină cu erupţiile de entuziasm juvenil, conştiinţa vulnerabilităţii şi limitelor cu aspiraţia neîngrădită spre fericire şi armonie. Corneliu Popel a fost un intelectual veritabil, dublat de sensibilităţile înnăscute ale poetului, care îi confereau şanse de mari izbânzi literare. Dar n-a fost să fie. Încât cuvintele lui Lucian Valea, la moartea tânărului poet, ni se par şi astăzi extrem de realiste: „Ce pierde cultura unui popor prin dispariţia prematură a unui scriitor, urmaşii nu vor mai putea afla niciodată“.
– Un destin tragic și efigia sa epistolară: Corneliu Popel
–
