După reuşita îndreptare în sus prin „Planare verticală“ (carte editată de Centrul judeţean pentru conservarea şi promovarea culturii tradiţionale Botoşani, apărută în 2018),poetul Gheorghe Şerban se deplasează, fireşte, la nivelul pâmîntului, adică în propriul interior, unde îşi păstrează adresa destinului. Ajuns la aripa păsării omnivore şi heirupiste, respectiv zburătorul pus la magazinul larg deschis de Princeps Multimedia, dl. Gheorghe Şerban ne declară că a reuşit să se uite în sine şi în gândul său şi, ca atare, îşi etalează noile poeme sub titlul şi declaraţia: Am coborât în mine (Iaşi, Princeps Multimedia, 2019).
Profesor de română, Gheorghe Şerban descinde în umbra sa, respectiv în inconştientul său, nesocotind ambiguitatea termenului „mine“. Mergând spre ţinta-carte, autorul nu are în atenţie povestea ursidei cotizante la vulpea negricioasă, stăpână în deşertul de litere, încât acceptă formula bombastică drept medalie a excelenţei: „Stăpânind perfect tehnicile textuale moderne, cultivând un patetism bine temperat, „Am coborât în mine“ (pledoarie pentru menţinerea poeziei în metafizic ) este o izbândă a autorului dar şi a poeziei române de azi“, astfel se încheie prezentarea poetului nostru de pe copertă semnată, fireşte, D.C.
Autorului nu-i este însă suficientă această înălţare-cădere în adoraţie. Astfel încât, noua carte a lui G.Ş. beneficiază de băgarea în seamă, stocul de pensule şi buchea unui artist prin suflet şi creaţie, Mircea Catargiu, acesta găsind ocaziunea să-şi etaleze color opt lucrări picturale între paginile plachetei, dar şi să prezinte poetul acaparat drept un „călător între tradiţie şi modernism“ şi să susţină că „Nu e nevoie să fii istoric ori critic literar pentru a intui ascensionalul din poezia lui G.Ş. „. Autor de lucrări în ulei şi cera-pastel, strălucind în tradiţia provinciei, el însuşi autor de poezele, M.C. socoate că trebuie să prezinte cititorului „o sinteză analitică“ pentru poezia lui G.Ş. Astfel încât, în timp ce poetul priveşte în adâncurile amintirilor (şi ale subconştientului), M.C. are determinarea de a-i sesiza tendinţa spre… căţărare, efect, probabil resimţit de la folosinţa continuă a unui ascensor. Pentru unii coborârea este înălţare. Şi invers.
Noua carte este gândită pe modelul celei anterioare: un titlu oximoronic, un cuvânt înainte, trei grupaje, fiecare cu un moto personal. Acestea sunt, de fapt, poemele adevărate ale cărţii şi le reiau aici:
„Amintirile calcă drumuri prăfuite,vocile / crucilor poartă trecutul, / din adâncuri o sete fierbinte / ne cheamă să vedem nevăzutul“.
„Iubirile nespuse rămân fără iubiri, / fugare coapse înving fecioria,/ cu fiecare cedare se împlinesc trăiri, / fără femeie nu se naşte vecia.
„Am vrut să privesc în lumină durerea,/ n-am acceptat umilinţa lumii la pândă,/ fără un APOI trecutul naşte căderea,/ am învins neputinţa închisă-n izbândă“.
Autorul pare că-şi reia discursul din înălţarea pământeană („Planare veriticală“) şi- acum – coboară în propriul gând, încercat rareori de maimuţa rimei, îşi prezintă poza de poet smerit, dezinhibat, mărturisindu-şi condiţia de „îngenunchiat de noapte“, sedus de „ochii pământului“, respectiv gândul reîntoarcerii la viaţa în cate tatăl „era un fel de Adam“. Textele au titluri cel mai desea plate, suficiente, într-un termen sau doi, preluate cumva la repezeală din conţinutul lor („Neputinţă“, „Corabie blondă“, „Povara tainelor“, „Singurătatea depărtărilor“, „Vom muri în trecut“, „Jurăminte arse“…), iar înfăţişarea căutat- poetizantă cade mereu în arlechinadă: „Gândurile bat cuie“, „Căutam disperat calea spre fericire“, „Blagoslovit de lacrimi crucificate“, „Nodul îngrădirii în disperare mă cheamă“, „Fericirea a plouat până la resemnare“…). Meditaţia deschide „Porţile jocului“: „E cale lungă spre nicăieri / căutatul se ascunde în noi / când râurile se-adăpostesc sub umbre / cine să curgă răspunsuri“?!
După un „prejudeţ“, dascălii de literatură nu sunt şi buni autori de poezie, numai că Gheorghe Şerban nu se supune acestei judecăţi.Constatând că „fântâna înţelepciunii a secat“, el insistă să etaleze un discurs despre devenirea fiinţei sale poetice în spaţiul naturii, poezeşte condus de uneltele sale din dotare pentru versificare. Dedat confesiunii, el se străduieşte să-şi potrivească figurile de cuvinte după norma adevărurilor şi destăinuirilor sale, adăugând subtilitatea divergentă la nota descriptiv- clarificatoare. Fireşte, condus de tiparele învăţate, emoţia dispare în explicaţie şi chemare, replică (cf. „nu eu am omorât păcatul chemării“), formulă contradictorie(„ nu-i nimeni să-mi măsoare nemărginirea,/sunt plumb de suflet obosit,/rod al trădărilor şoptite“), prezentare de motive („Caut şi eu muzica depărtărilor/în fiecare mijire a dimineţilor/cu graba începătorului orb,/ absent plonjez în emoţie străină“, p.108)…Cum nu scapă de lanţul poetizării şi de ridicolul expresiei (ex. „sufletul aleagă desculţ“, „de câte ori exist“, etc), „soldat nepriceput“ şi romantic, Gheorghe Şerban îşi etalează un portret de victimă luminată.
Căutat de metafora adjectivală(„Sete înfometată“, „oceanul negării“, „incendii neîmblânzite“, „ setea fertilităţii“, „anotimp vegetat“, „ploaie însetată“,răbdarea prădătorului“ etc.) şi personificarea stărilor naturale, Gheorghe Şerban înscrie confesiunea în note sentenţioase, delimitatoare, inocent-donquijoteşti: „ de nu învingem să nu murim învinşi“; „Oricând există un pretutindeni“; „Ostatec în afara cetăţii / am chemat cuvântul să lupte“; „Căutam disperat calea spre fericire“; „Mai mare decât marea de regrete/ e lacrima căzută pe cruci“ etc. Avem descrierea întârzierii şi tendinţa spre recuperare („Mi-am risipit tinereţea trăirilor/ cu fiecare fierbere…“). Cu o tendinţă de a etala propoziţii fundamentale („Nu vreau să cuget liber în pustie“), rostind însă termeni „mari“, poetul dă din casă, face declaraţii ale intimităţii, îşi recuperează natura naivităţii, rosteşte propoziţii comic-groteşti, certând viaţa şi ordinul de viaţă. Există o evitare-ratare a lirismului din moment ce apare un conţinut care îl prefigurează, respectiv o cădere în platitudine.
Realizând că se află în întârziere, „în căutarea timpului pierdut“, autorul îşi poetizează memoria pentru că simte cum „şuieră vântul amurgului“ şi nu are certitudinea împlinirii: „m-am răzvrătit în van să am un nume,/ m-am ales cu bălăceala din dezmăţ“ („Dualitate“,p.87). E momentul să se reconstituie, să contureze portretele părinţilor şi scenele zborului său de săgeată aruncată de arcul vremurilor: „Am ieşit în lume cu scâncet,/ lume răsfăţată şi perfidă,…(„Nu te mai cred“,p.29). Discursul său are continuitatea mărturisirii, uneori însă ia linia asocierii deconcertante: „ Intr-o picătură de zbor ancestral / trec lanuri de aşteptare / îndrăzneala scade fără să ştiu,/pădurea mi-a uitat numele.// Eram un trădător lustruit pe asfalt,/ pierdut în pulberea timpului („Reîntoarceri“),p.28. În poză declarativă, ignorând derizoriul, Gheorghe Şerban se adresează LUMII, bazat pe înţelegerea amicală a soartei: „Voi merge până la capăt, / prieten îmi va fi destinul / cu aşchiile tale la tâmple, / în zadar chemările târzii, / ne vom întâlni în zbateri paralele / să ne luptăm de la început, LUME!“ („Nu te mai cred“).
Evoluând în altă poză a lui Don Quijote, Gheorghe Şerban îşi poetizează deziluziile care- l îndepărtează de idei: „Se joacă viaţa cu mine, /din flori m-aruncă pe drumuri, / îmi zăvorăşte înaltele porţi / să nu mă găsească ideile“ („Din cedări mă compun“,p.117).
Gheorghe Şerban e un naiv în căutarea liniştită a profunzimii, învăţat că scrisul înseamnă impresionare plată. El nu foloseşte „tehnicile textuale moderne“ şi nu se oboseşte cu „menţinerea poeziei în metafizic“ (!). Cred că „poezia română de azi“ are prin cartea lui Gheorghe Şerban o ispravă la „Princeps Multimedia“.
