Menuţ Maximinian este un încă tânăr (proaspăt intrat în al patrulea deceniu al vieţii) scriitor şi jurnalist, animator al vieţii culturale din Bistriţa, autor al unor comentarii critice de întâmpinare şi al unor aşezări asumate în critică (spre exemplu, dintre cele proaspăt apărute, Cărţi şi contexte critice, publicată în 2017 la Editura Tribuna din Cluj), al unor studii de etnologie, lucrări de valoare documentară remarcabilă în domeniul folcloric, cu fundamentarea religioasă aferentă (spre exemplu, dintre cele recente, Poveştile Paştelui – Tradiţii vii din Ţinutul Bistriţa-Năsăud, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, 2019), dar, mai ales, poet. Exemplific prin cel de-al patrulea volum de versuri Crucea nopţii, publicat în 2018 la Editura Şcoala Ardeleană din Cluj-Napoca. Foarte harnic şi cu o remarcabilă deschidere publicistică – colaborator al revistelor importante ale literaturii contemporane (în special al celor din Transilvania): România literară, Luceafărul de dimineaţă, Timpul, Steaua, Tribuna, Neuma, Convorbiri literare, Apostrof, Mişcarea literară, Caiete silvane, Nord literar –, Menuţ Maximinian ţine rubrici permanente şi propune prin întreaga lui activitate critică, eseistică sau poetică, o deschidere spre orizonturile primitoare ale lumii satului. Astfel se petrece şi cu volumul Crucea nopţii, prefaţat de Constantin Cubleşan şi însoţit de o postfaţă a lui Andrei Moldovan, care relevă aceeaşi lumină şi profunzime transilvană a versurilor ca în cazul deja îndepărtatului Blaga: „La margine de sat/ Drumul urcă/ Spre cer“ (Peisaj, p.34). Dar spre deosebire de cel care a influenţat generaţii întregi de poeţi din podişul transilvan, Menuţ Maximinian propune scurte popasuri reflexive, scurte opriri din parcursul cotidian spre a rezuma, dintr-o privire, universul încă mocnit, lumea satului încă încapsulată în afara timpului, chiar şi în vremuri de prefacere din interior:
Când sticla lămpii crapă sub ger,/ Cerul e sprijinit de vârful căpiţelor de otavă./ Satul pluteşte.// Sfârcurile mugurilor tresar./ Vine primăvara,/ O simte calul alb../ Pe uliţa din capătul de sus al lumii.// Nu e nevoie de fluier,/ Mioarele pasc/ Pe cărarea cât un for de aţă.// Biserica înfiptă în mijlocul satului/ Miroase a cer./ Maica Sfântă bea ceai din fructe sălbatice… (Primăvară în Transilvania, p.18).
Privirea antrenată a etnologului, dublată de calitatea nativă a poetului de a vedea esenţialul în mocnire, fac din poeziile lui Menuţ Maximinian inserţii de o profunzime atât de tulburătoare asupra satului, încât dispare orice intenţie de lectură prin ochelarii citadini a unui univers altfel conturat, gravitând în jurul altor valori şi simboluri. Chiar dacă, biologic, aparţine unei generaţii aplecate spre constructe cu rădăcinile la suprafaţă, răspândite pe întinderea de asfalt, poetul din Bistriţa preferă o reîntoarcere la etaloanele perenităţii, la alte vârste ale literaturii drept referinţă, fără să fie tributar şi din perspectivă stilistică acestor aşezări. Importantul critic şi istoric literar Constantin Cubleşan îl aşază în decorul modernist al expresiei, fără să constate o ruptură de generaţia sa:
Modernitatea unei astfel de creaţii se impune de la sine, poetul demonstrând-o cu evidenţă printr-o scriitură suplă, mereu sugestivă în imaginarul cultivat cu dezinvoltura trăirilor sincere şi plenare. Menuţ Maximinian e o voce distinctă în ansamblul generaţiei sale tinere, volumul de faţă înlesnind cititorului descoperirea unui temperament delicat, din stirpea celor care pot să jubileze trăindu-şi viaţa prin poezie (p.6).
Ruralismul filtrat al poeziei sale – fie şi în evocările de aiurea, unde poartă aceeaşi imagine clară a satului încremenit din Arcul Carpaţilor – este dublat de dimensiunea creştină a poeziei pe care o cultivă. Există un gest ritualic în însăşi cultivarea acestor imagini, cum există şi un grad de sfinţenie în apropierea unor imagini ale satului de propria-i inimă. Armonica tradiţionalismului cultivat e dublată de o alta, religioasă, vibrând imediat, a unei dimensiuni nevăzute, greu perceptibile, dificil de aşezat, a unei lumi de dincolo de orizontul satului, dar gravitând în jurul acestuia: „Zâmbeşte suflete// dacă tu ai fi o stea/ Aici ai avea reşedinţa de vară“ (Dedicaţie, p.58). Acel mister al marginilor satului, al băierilor lumii înseşi, se adânceşte treptat, se deschide în interiorul celui capabil să vibreze în rugăciune şi în spaţiul ei înălţător, biserica înglobând deopotrivă satul: „Să înalţi suflet mare/ În casă mică.// Să presari sare în pantof – talisman/ În vremuri grele.// Să mângâi cerul/ Precum psalmistul“ (Învăţături, p.12), sau „Rugăciuni/ Se strecoară prin ferestre./ Pe banca de lemn,/ La umbra nucului,/ Tatăl şi fiul.// Mă descalţ la poarta vieţii./ Bat cu pumnii în fierul rece.// Aştept./ Cruci plutitoare, din pământ iertător,/ Morminte călătoare,/ Inimi împietrite…“ (Cruci, p.13), sau „Prin fereastra/ Din biserica bunicii/ privesc spre cer/ Strămoşii mei// În depărtare/ Holdele devin pâine// Poţi să zbori/ De mână cu copilăria.“ (Strămoşii, p.37). Vibraţia religiosului vine să sublinieze, să dea lumină specială vibraţiei ruraliste. Dar, în acest cadru al proiecţiei (ancorat într-un timp al unei alte dicţiuni de care, cum spuneam, Menuţ Maximinian nu se desparte, ci pe care îl reorientează, pasager, spre ceea ce poate fi citit altfel decât prin ochii efemerului), izul risipei se simte. Această risipă a Florarului blagian – acelaşi autor-reper al multelor poposiri lirice în lumină – ne aminteşte Andrei Moldovan în postfaţă, e un prag al amintirilor într-un orizont al prea târziului, al cărui parfum bântuie paginile. Scurtele inserţii lirice, contemplative şi profunde, încapsulând eternitatea domoală a satului, sunt întrerupte în parcursul expunerii de intrarea în timp. Un „Timp/ Împins de vâsle în larg“ (E vremea leandrilor, p.22) e însăşi cartea intitulată Crucea nopţii. Un timp bănuit al îndepărtărilor.
