Semnificativ e vectorul biografic al lui Liviu Ioan Stoiciu. Precum un romancier american cu o formaţie trudnică, d-sa n-a ezitat a face „de toate“, fiind voluntar în armată, profesor suplinitor, miner, contabil, expeditor CFR, normator, bibliotecar, încărcător de vagoane de marfă etc., absorbind în felul acesta, prin toţi porii, proza vieţii. Self-made-man, Liviu Ioan Stoiciu a preferat însă expresia lirică. Poate tocmai ca un contrast, ca o antiteză eliberatoare faţă de experienţa acumulată pe planul existenţial, deşi nu fără legătură cu povara morală a acesteia. O înfruntare/asimilare a ei, un mijloc de a-i anihila efectele prin intermediul creaţiei. Şi, probabil, un pariu orgolios cu sine. Dramatismul nu e ocolit, ci transfigurat, transpus într-o altă stare, de un sumbru decorativism precum un şir de fluturi fixaţi cu ace în insectar. Poetul preferă a trece prin zona rebarbativă ca printr-un tunel, spre a ajunge la lumina unui real ireal, de un patetism sublimat în metafore. Astfel imaginarul d-sale documentează nu mai puţin decît o mărturie epică ori descriptivă, arătîndu-se căptuşit cu „banalităţile“ crispate, cu laitmotivele suferinţei cotidiene, cu fracturile morale prezumate. Numitorul comun al poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu îl reprezintă raportul fiinţei auctoriale cu o lume ameninţătoare ce ar putea fi dezamorsată doar în măsura în care trece în viziunea poetică. O viziune care-i păstrează totuşi caracterul de exterioritate neasimilabilă, corespondentă naraţiunii, anecdotei, sumei de asprimi ale concretului care-i acordă nota intrinsecă. În felul acesta grotescul nu mai e numai o marcă a percepţiei, ci şi una a distanţării morale: „Lovituri de tobă, răgete, tropăituri, furnicile/ aleargă la stînga, la dreapta, în/ faţă, în spate, în jurul unui clovn, se mişcă brusc la stînga la/ dreapta împrejur,/ «sting var la mănăstire». E/ o turmă, căreia el îi datorează strălucirea şi/ afirmarea de odinioară. Este o rupere a cercului/ vicios: cu nechezături/ şi lătrături.// Omul cu telescopul rudimentar, de carton, care dă informaţii/ despre furnici, devine/ bănuitor“ (Omul cu telescopul). Avem a face prin urmare cu un lirism ce se precipită în refuz, în inadaptare, într-un eşec dîrz. Criza acestuia se armonizează cu criza universală: „«în timpul cît îmi/ fusese spintecat pîntecele, sufletul/ meu se găsea între medici şi surori medicale:/ mă uitam cu/ groază la carnea mea vie,/ crudă, însîngerată şi nu înţelegeam de ce suntem doi?/ De ce eu stau în picioare şi/ în acelaşi timp,/ culcat?» Pînă ce am// ajuns să /regret şi binele şi răul, în aceeaşi măsură“ (La sfîrşitul căinţei).
Notificarea crizei dobîndeşte un caracter sistematic. Vîna de prozator care stă la baza discursului propune un conspect articulat al ansamblului, în pofida asocierii elementelor disparate, limbajului aleatoriu, frazării sincopate. Poetul dă impresia că inhalează în fiecare din textele d-sale atmosfera întregului convulsionat, aşezat sub semnul luciferic al pierzaniei. Luînd în colimator prezentul, săgetează cu sarcasm interminabila, demagogica, repulsiva «tranziţie». Un triumf al inconsecvenţei, utopiei ridicole, neputinţei, logoreei: „Noi vedem poarta legată, voi n-o vedeţi, sînteţi chiori: ce-o fi/ dincolo de ea?// Dincolo de poartă sunt ruinele lăsate de această vreme infamantă… Ruine… Ruine ale singurătăţii noastre/ trădate. (…) Călcînd pe urmele păsărilor din rai./ Rai din carte. «Din cartea aceea – / a revoluţiei/ Animalului», care-şi schimbă/ culoarea“ (Cap [Aceiaşi cîini]). În nu mai mică măsură vituperat e trecutul generic („acel trecut/ retras din circulaţie: unde/ sunt eu, rămas în afara tărîmului fermecat, gata/ să te provoc… Rămas acolo unde n-a existat o tensiune/ interioară“ – (Gît [O barcă din piele şi oase]), ca şi viitorul bănuit: „au înflorit copiii mizeriei noastre morale, literă cu literă, caligrafiaţi/ în fel şi chip, ai să vezi ce ideal o/ să fie în viitor, pe aici, unde steagul (semn de carte) e/ acum rupt, făcut ferfeniţă de ce n-am urcat/ pînă în vîrf cu el?“ (Nervi [Eşti ca o carte, predestinată]). Cercul neîmplinirii e posibil să se închidă pe deasupra accidentelor istorice considerate în parte. Dacă iubirea e impersonalizată, supusă „corecţiilor“ relativităţii, înfăţişîndu-se perfidă în ispita pe care o include („O legătură de amor – vine, din cînd în cînd, zgîriind cu ghearele/ tencuiala apartamentului, la etajul/ doi, se aşază pe pervaz la fereastra închisă a sufrageriei şi/ mă priveşte, parşivă, tăcută, de afară“ – (Mîini [O legătură de amor îngălbenită, boţită]), nu mai puţin eul însuşi nu-şi poate inspira încredere sieşi, ajungînd la un antinarcisism răsfrînt în accente acute: „ştiu, ştiu, ştiu că ştiţi, ştiu că ştiu: ajunşi în pragul degradării/ psihice… o, de ce/ n-am eu putere, înţeleptule:/ să elimin această băutură scîrbavnică, ura – «ura de tine însuţi» lipicioasă numai miere, pufnind pe nas şi pe urechi,/ care mă răstigneşte fără motiv…“ (Nervi [Este o carte, predestinată]). Aşa încît orizontul apare întunecat în toate direcţiile. Particularitatea acestei dezolări totale ne-o oferă obiectivarea imaginii sale, obţinută prin fluxul energic al imaginilor care proiectează un epos al decăderii cosmice, un soi de poveste a entropiei. Vorbind tot mai puţin ataşant despre sine (ar putea afirma precum Pascal: „le moi est haïsable“), autorul pune maxima greutate pe talgerul unor tablouri care înfăţişează monstruozitatea rînduielilor din lumea noastră sublunară, prospectată în timp şi spaţiu. Un viscol de vedenii pare a deschide uşa subiectivităţii d-sale, a o invada din tainice, înspăimîntătoare imensităţi. Stihiile istoriei care frisonează actualitatea vădesc o barbarie venind din infinit: „Îngenuncheaţi pe/ două dale de piatră de rîu în/ dreptul scaunului la/ care te închini şi azi cu fereală şi te rogi: apără Doamne şi păzeşte. Îngenuncheaţi la// strigătul soldaţilor care au/ asigurat dintotdeauna libertatea noastră în faţa/ unui pahar cu vin, îngenuncheaţi/ la zgomotul/ produs de diferitele instrumente de tortură, emisie/ galactică. Spectacol,/ în sine, al degradării şi ororii… Surîs – la relatarea ororii. Cu/ senzaţia aceea de uscăciune în gîtlej, de care nu/ mai scapi. Căinţă, speranţă»… Pe/ aceleaşi două dale de pietre de rîu, după/ cîteva sute de ani!“ (Motorul).
Dar poetul, totuşi? Ce spune oare poetul care are îndeobşte aerul de-a înregistra un basm al groazei, rostit «de o străină gură»? Parte a degringoladei generale, conştiinţa i se apără prin nerecunoaştere, prin lepădare de sine. Eul nu-şi mai doreşte identitatea, retrăgîndu-se în regnurile inferioare, implorînd pronia cerească să-i accepte regresiunea: „După o noapte de dragoste/ străveche! Ah, idol/ subpămîntean al tămăduirii, n-ai nici o soluţie pentru/ mine? Cu ajutorul buruienilor morţii măcar:/ dă-mi inimă de copac şi trup mineral, dă-mi suflet de fiară/ sălbatică, numai/ să nu mai cunosc restriştea/ omenească…“ (Eutanasie). Devenit instrument al propriului său abandon, autorul se dedă la un antilirism care e o postură limită a lirismului ce-şi riscă propria condiţie: „Unde să fug? E ceva difuz, nu-mi/ mai încap în piele, nu mă mai înţeleg. Nimeni/ nu mai are nevoie de mine? Îmi/ scuip cărnurile. Nici/ eu nu mai am nevoie de mine! (…) Pe cine să pun să încalece pe catîrca mea, în/ zarvă de alăute?// Calc mereu pe urmele mele, urmele/ mele îngheţate, ale tristeţii: sunt zeci de kilometri/ cunoscuţi pe de rost înaintea/ mea, cînd am mai trecut eu oare pe aici?“ (ibidem). Liviu Ioan Stoiciu plînge fără lacrimi, sec, sarcastic. Consolarea d-sale e, cum am văzut, o proiecţie în exterior, într-un exterior însă modelat de vocaţia prozatorului deturnată în imaginar. Spre deosebire de confesiune care e regăsire, imaginarul e un mod al înstrăinării, un refugiu al eului ce se disimulează ori, precum în cazul de faţă, se refuză pe sine. Pe o asemenea cale nu realul naşte fabulosul, ci fabulosul naşte realul, propriul său real paradoxal, un real fictiv, dar respectînd un set de convenţii ale concretului. Spre a fi mai convingător întru „realism“, poetul recurge uneori la contondenţe, la, cum observa N. Steinhardt, „vorbe slute“, „miştocării“, „gagicăreli“, neocolind „luările în balon“ şi „tiribombele iarmarocului“. Se bălăcăreşte cu voluptate în derizoriu. Odată pus în funcţiune, mecanismul unui asemenea real secund elaborează şi o mitologie ambiguă. Mai cu seamă la începuturile d-sale, Liviu Ioan Stoiciu se juca cu mitologia hibridă a „Cantonului 248“, amestec de figuri ale Olimpului şi eroi ai mediului semirural care-i ofereau chipurile lor pitoreşti ori direct fruste, „nebărbieriţi, trandafirii, reprezentări/ metafizice ale muncitorilor“ care „ieşeau, în pantaloni de/ doc, din cazarmă, cu noaptea în cap, la treabă“, încărcînd „căruciorul (unul pe două roate, descentrat), cu/ materiale CFR, pentru întreţinere“ (Nebărbieriţi trandafirii). Ulterior, autorul Poemului animal aplică imaginarului inserturi folclorice, din conştiinţa unei damnări personale (autopuniţiuni), a unei mişcări regresive ce înţelege a se dezbăra şi de ultimele convenţii „preţioase“: „Gîlceavă, exces, dezlănţuire. Iad. Stă cu urechea aţintită,/ culcat în Iarbă. Delir. Vagi nostalgii – în procesul de descompunere a glucidelor. În fascicule. Erezii,/ anateme: vase lemnoase împietrite în faţa/ Ispitei – unde/ se ascunde Muma Pădurii?“ (Iad, mare propăşire). Liviu Ioan Stoiciu: un tînăr transformat cîndva de Muma Pădurii într-o stană de piatră, reînviat de Zîna bună a harului poetic. Negreşit unul dintre poeţii cei mai reprezentativi ai actualităţii noastre literare.
