Acţiunea romanului În drum spre Ikaria (Editura ART, 2019), apărut sub semnătura lui Gabriel Chifu, este localizabilă într-o insulă grecească din Marea Egee. Locuitori acestui spaţiu bine circumscris care nu poartă niciun nume sau care poate primi orice nume, trăiesc în linişte o dulce tinereţe fără bătrâneţe, ei fiind împăcaţi cu marea, cu pământul, cu muntele şi cu cerul. Orizontul existenţial le este ecranat de un trai obişnuit şi, în egală măsură, de un spiritus loci ce îi determină să nu depindă de spaţiul continental. Comunitatea insulară este organizată pe principiul responsabilităţii, al datoriei fiecăruia faţă de ceilalţi şi faţă de natură, iar nu pe acela al satisfacerii în exces a dorinţelor individuale. Singura posibilitate de a proteja virtuţile curative unice faţă de oaspeţi nepoftiţi este să se păstreze secretul asupra forţei ei magice regeneratoare. Aici, unde verbul „a da“ primează în faţa lui „a primi“, există tot ceea ce înseamnă ideea de Ikaria spre care plecau turiştii neofiţi. Adevărata Ikaria se află, de fapt, în drum (accentuez: în drum) spre Ikaria mult lăudată.
În partea cea mai tăinuită a insulei, pe versantul ei abrupt şi nelocuit, a fost fondată, împreună cu Biserica ortodoxă, prin intermediul mânăstirilor de la Muntele Athos, o Casă de sănătate. În această instituţie spitalicească sau, mai curând, în acest spaţiu de odihnă şi de recreere, se foloseşte terapia psihică, mizându-se pe efectul curativ pe care liniştirea sufletească îl are asupra beteşugurilor trupeşti. Pe lângă bolile fizice obişnuite de care suferă, mai toţi pacienţii stabilimentului medical sunt încercaţi de probleme sufleteşti, de tulburări psihice şi de traume identitare. Regimul medical prescris este atipic, sui generis: nu se urmează tratamente, nu se fac intervenţii chirurgicale şi nici măcar nu se vorbeşte despre maladiile de care suferă pacienţii aduşi din întreg spaţiul ortodoxiei. Aşa îşi face apariţia şi un grup de români, care, în buna noastră tradiţie, strică rânduielile aşezământului, punând la cale o răzmeriţă prin care se contestă regimul terapeutic practicat.
Sosirea, pe căi nu tocmai ortodoxe, a unora dintre pacienţii din România în insulă delimitează reperele unui timp interior şi ale unui spaţiu în care ideile lor nu mai pot fi aplicate în noile împrejurări. Or, izolarea faţă de grijile cotidiene şi faţă de realitatea politică era una din regulile locului pe care ei o încalcă. Pacienţii, impacientaţi, se simt nevoiţi să caute altceva decât ceea ce li se oferă în acest spaţiu autotelic, interesaţi fiind în continuare de legile obişnuite de organizare a vieţii, la finalul căreia ajunseseră. Nimic nu le era mai străin în lumea românească din care veniseră decât ideile de prietenie, onestitate şi moralitate. Acolo avuseseră câţiva dintre ei plăcerea exercitării puterii: se ghidaseră după vectorii instinctului de dominare (corupţie, surpare în spirit, compromis social, profesional, pecuniar şi erotic); exercitaseră în mod abuziv funcţii de conducere; încercaseră depăşirea determinismului social şi uman prin uzurpare; ignoraseră orice semn prevestitor asupra unui viitor care nu ar fi putut să fie dirijat, aşa cum nu întocmiseră niciun bilanţ despre trecut care ar fi implicat sentimentul relativităţii faptelor şi a existenţei înseşi; nutriseră nevoia de certitudini infailibile în faţa gândului morţii.
În privinţa bolilor de care suferă, cred că mai nimerit ar fi să le citim fişa medicală: „profesorul pensionar Dan Cosma – cancer complicat, la pancreas; Tiberiu Bonar – plămânul drept perforat în urma unui accident de maşină, încă nevindecat total, oricând ar putea apărea complicaţii, situaţie de care el nu avusese cunoştinţă până atunci ori o ignorase în chip straniu; Angela Câmpean – cancer la sân, extins în tot corpul; Cristian Lazăr – probleme cardiace netratabile prin operaţie; Petre Mareş – boală neuro-degenerativă accelerată, amnezie, Alzheimer; Vlad Popa – un diabet scăpat de sub control şi nu doar atât; procurorul Manea – depresie severă, anxietate; Ion-Dorel Stanciu – ciroză hepatică. […] A fost şi o excepţie, domnişoara Dobre. […] profesorii s-au uitat unul la altul cu subînţeles, au surâs cu neîncredere şi au evitat să spună ce beteşuguri are“ (p. 204).
Din moment ce fiecare dintre aceşti pacienţi are nevoie să-şi pună puţină ordine în existenţă printr-un bilanţ final, li se aplică terapia prin reamintire şi prin poveste, care constă în pregătirea câte unui eseu în care să rememoreze momente cruciale prin care au trecut şi care le-au marcat existenţa. Un astfel de exerciţiu de rememorare ar trebui să se dovedească a fi clarificator şi vindecător pentru ei, deoarece confruntarea cu propriul trecut constituie un timp al autoanalizei pe care până atunci o evitaseră mereu, printr-o zadarnică fugă de sine. Personajele se ascund în spatele unei avalanşe de sentimente, senzaţii şi gânduri confuze. În acest scop, ele caută identificarea şi obişnuirea cu rolurile autoimpuse, în speranţa găsirii răspunsurilor salvatoare la întrebările esenţiale al căror singur răspuns este ratarea şi sfârşirea.
Pacienţii vor trăi o perpetuă criză de adaptare, cu atât mai mult, cu cât sunt persoane cu existenţă frântă, ce nu ştiu să fie sau nu mai pot să fie ele însele, adoptând mereu măşti de circumstanţă. Îşi aplică pe figură o serie de măşti de împrumut, în spatele cărora cred a afla un iluzoriu refugiu, o posibilitate de a-i înşela pe ceilalţi („Oamenii nu sunt ceea ce sunt, ci sunt ceea ce ascund…“ – p. 358, sună o maximă emisă de Petre Mareş). În atmosfera halucinantă, cu accente kafkiene, a spaţiului subconştientului, gândurile negre devin interlocutorii acestor fiinţe care sunt puse să-şi caute identitatea într-un alt univers decât în acela în care trăiseră. Ceea ce nu înseamnă că ele nu fuseseră persoane adaptabile sau că nu încercaseră să găsească un spaţiu ideal de locuire.
Pentru prima situaţie, citez mărturisirea eseistică a lui Tiberiu Bonar: „Mă fascinează în continuare multiplicitatea de identităţi, ceea ce veţi fi probabil tentaţi să etichetaţi drept instabilitate emoţională şi lipsă de principii, eu numesc existenţă proteică, îmbogăţirea lăuntrică prodigioasă prin asumarea de identităţi cât mai numeroase şi mai neasemănătoare una cu alta. Totul e o chestiune de perspectivă“ (p. 265). Jocul şi multiplicitatea, visarea sau închipuirea ca generatoare de ficţiuni cu care apoi să se confunde constituie regula vieţii sale: „– Da, eu, unul, nu pot să mă mulţumesc să fiu într-un anumit fel, doar într-un fel. (s.a.). Sunt pasionat, sunt ahtiat să joc în acelaşi timp mai multe roluri, să umblu deodată pe mai multe drumuri, să mă torn în tipare existenţiale diferite, cât mai diferite cu putinţă, şi mor de curiozitate să văd cum e fiecare, cum mă descurc într-o interpretare, şi în alta, şi în alta.// Am apucat să vă vorbesc în treacăt despre înclinaţia mea pentru visare şi închipuire, descoperită şi pusă la lucru în copilărie. […] exersam cu încântare existenţa multiplă, jocul de-a argintul viu. Mă turnam cu pasiune, sedus de această posibilitate, în diferite tipare existenţiale. Ficţionam, îmi cream identităţi diferite şi căutam să mă confund cu ele, ca apoi să mă desprind de ele. Ambele mişcări, balansul de la identificarea cu un tipar la despărţirea de el mă captiva“ (pp. 259–260).
Pentru a doua situaţie, apelez la explicaţiile lui Dan Cosma: „[…] am început să privesc îndelung, îndelung, picturile Sabinei, şi mai ales pe ultima, aceea pe care mi-o arătase de ziua ei, nu cu mult înainte de a-şi pune capăt zilelor: casa de pe malul râului, cu dealul împădurit în spate şi cu văzduhul cuprins de ceaţă. […] Sigur că totul este psihanalizabil şi că e încă o formă de manifestare a vinovăţiei mele absolute şi o încercare de a scăpa de sentimentul apăsător de frustrare. Prin aceste desene repetitive caut să realizez imaginar, iluzoriu ceea ce n-am izbândit în realitate – acea casă, acel adăpost pentru Sabina şi pentru mine, în care ea să se simtă în siguranţă, să fie apărată de orice ameninţare“ (pp. 341–342). Idealul său de locuire este de găsit în următoarea autocaracterizare: „Visez la casa ideală. […] Am trecut pe teritoriul arhitecturii şi aici, clar, sunt un autodidact. Dar nu am pretenţii ca desenele mele să fie vreodată transformate în construcţii reale. […] Desenele m-ajută să rezist şi să nu-mi pun capăt zilelor, aşa cum de atâtea ori sunt tentat. Sigur, ar fi de rostit o întrebare: de ce am ales să desenez tocmai case, locuinţe, şi nu altceva? […] Tocmai fiindcă am ratat locuirea, de aceea desenez locuinţe, caut forme ideale de locuire…“ (p. 210–211).
Considerându-se a fi sănătos, protagonistul, Andrei Gotea – un eşuat pe insulă în drumul său spre Ikaria – ajunge să fie omul de legătură dintre bolnavii din pavilionul românesc şi personalul Casei de sănătate. În fond, el se zbate într-o lume fără certitudini, iar aceasta ar fi una dintre definiţiile antiutopiei. Utopiei omului perfectibil îi este opusă în romanul În drum spre Ikaria antiutopia omului finit (mai curând, a unui uomo finito), incapabil de a se perfecta şi de a-şi perfecta relaţiile cu ceilalţi. Singur şi rătăcitor în locuri străine, aflat departe de părinţi şi de România natală, pe care o alesese în locul familiei stabilite în Canada, el se simte prins într-o înlănţuire epică bizară, la care asistă cu un interes crescând. De fapt, Andrei Gotea ilustrează un destin al erorii: venind într-o lume străină, el îşi caută soluţia existenţială în dorinţa spre altceva, iar această aspiraţie de a trăi altfel reprezintă drama, dar şi salvarea lui, întrucât ordinea lumii sale interioare este încă în dezordine. Este o dezordine în tot ceea ce reprezenta trecutul şi în tot ceea ce înfăţişează viitorul apropiat: agitaţia fără finalitate, lipsa oricărei certitudini şi a unui oricât de fragil echilibru existenţial, frica şi fuga de sine, pulverizarea fiinţei interioare şi sentimentul agresivităţii realului.
Andrei Gotea încearcă să arunce o punte de legătură între timpul trăit şi acela ce se scurge pe insulă, pe care îl crede imuabil întru desăvârşirea vieţii sale. Astfel, raportul cu durata temporală i se defineşte în perspectiva tentaţiei de a ieşi din prezentul continuu. Dar identificarea cu tiparele unui alt timp, care curge mai domol, sau cel puţin copierea lor înseamnă că el doreşte să iasă din propriul timp şi să cadă în altul, din care nu se mai poate recupera. Însă doar prezentul irepetabil dă adevărata măsură a timpului interior şi conferă coordonata temporală a definirii autenticităţii fiinţei. Un mesaj profund al romanului În drum spre Ikaria îl constituie faptul că relaţia fiinţei cu timpul său este foarte mobilă şi divers ipostaziată din perspectiva ritmică asupra lumii şi a devenirii ei. Este vorba despre un ritm realizat prin succesiunea contrariilor, prin alternanţa modalităţilor antitetice sănătate–maladie, viaţă–moarte.
Gabriel Chifu manifestă interes pentru surprinderea relaţiilor care se creează între individ şi colectivitate, între configuraţia particulară a fibrei interioare omului, deloc repetabilă, şi complexul contactelor cu ceilalţi între limitele cărora evoluează el. Personajele sale sunt oameni care iubesc, urăsc, urzesc planuri, triumfă sau eşuează în relaţiile cu ceilalţi. Or, tocmai dinamica raportului de forţe existente între diferite tipuri psihologice, temperamentale şi comportamentale reprezintă ţinta demersului romanesc al lui Gabriel Chifu. Romanul În drum spre Ikaria ar putea fi caracterizat prin decontextualizarea a două fraze pe care le spune la un moment dat scriitorul pacient Cristian Lazăr: „E o poveste despre durere şi boală, despre suferinţă şi moarte, despre greşeli, despre timpul scurs ireversibil şi despre timpul, iată, petrecut în lumină. Despre viaţa care ajunge la capăt ca o lumânare care arde de tot. Pe scurt, despre sfârşitul de neocolit“ (p. 323). Ceea ce a scris Gabriel Chifu este o tulburătoare carte de învăţătură a vieţii, o carte a căutării esenţei fiinţei printre atât de numeroasele şi înşelătoarele oglinzi deformatoare care ne însoţesc existenţa.
