Eminescu a fost pe cât de firesc, pe-atât de neverosimil […] El nu este genial numai prin ceea ce a făcut, ci pentru că a reuşit […] să facă ceea ce a făcut*
Am să încep această scurtă prelegere despre poezia lui Mihai Eminescu, evocând un mare fotbalist, care a fost ales de mai multe reviste, „Sportivul Secolului XX“, brazilianul Pelé. Întrebat fiind ce crede el despre acest titlu, a spus: „Despre mine se spune că sunt Regele fotbalului; să ştiţi însă că nu eu sunt cel mai mare.“ Şi a adăugat: „Cel mai mare fotbalist este de departe un alt brazilian, pe nume Arthur Friedenreich. Acest Friedenreich a jucat fotbal în perioada de după Primul Război Mondial; s-a născut dintr-un tată german şi o mamă afro-americană, a început să joace fotbal pe vremea când negrilor nu li se permitea să intre pe teren, a dat peste 1300 de goluri, deci cu aproape o sută mai multe decât Pelé“. „Bine, dar ăsta nu e un argument…“ Şi Pele a răspuns aşa: „ Eu n-aş fi putut să fac niciodată ce-a făcut el: Friedenreich a jucat cu tenişi fără crampoane, Friedenreich a jucat cu mingi făcute din cârpe care, atunci când ploua, se făceau grele ca piatra; Friedenreich a jucat în vremurile când arbitri, când era faultat, nu acordau fault pe motiv că-i negru. Eu niciodată n-aş fi putut să fac ce am făcut cu condiţiile pe care le-a avut Friedenreich, cu mijloace lui precare…!“ Şi a adăugat Pelé: „Friedenreich nu e cel mai mare numai pentru ceea ce-a făcut, ci şi pentru mijloacele cu care a reuşit să facă ceea ce a făcut“.
Viaţa eroică a lui Friedenreich nu este unică în istoria lumii. Au fost multe fapte eroice care s-au făcut aproape cu mâinile goale. Un faimos cardinal care a fost Preşedintele Consiliului de Cultură a Vaticanului şi Directorul Bibliotecii Ambroziene, Gianfranco Ravasi, într-un eseu superb pe care l-a numit Fragilitatea limbii, spune: ce surprinzător, Vechiul Testament a fost scris cu numai 5750 de cuvinte în care introducem şi conjuncţiile şi prepoziţiile. 5750 de cuvinte care alcătuiau în vremea aceea fondul principal de cuvinte al limbii ebraice. Dacă vreţi, cei care nu sunteţi familiarizaţi cu aceste cifre pe care computerul le dă acum la word count, am să vă spun că 5750 de cuvinte alcătuiesc cam patru pagini de revistă. Aşadar, cu mai puţin de 30.000 de semne diferite – cu spaţii cu tot – citim astăzi Cartea lui Iov, citim Ecleziastul… Vă puteţi imagina ce forţă extraordinară a dat limbii Ecleziastul? În ce mod, alcătuind combinaţii între cuvintele acelea, cu mijloacele puţine de-atunci, Vechiul Testament a reuşit să dea Chivotul unei credinţe care, iată, a răzbătut prin milenii?!
Cred că vă imaginaţi acum de ce am pornit de la un fotbalist brazilian ca să ajung la Mihai Eminescu. Să-ncercăm să ne imaginăm cum arăta contextul literar în vremea în care s-a născut Mihai Eminescu. În Ardeal, sub influenţa unei latinităţi din cale-afară de dezinvolte, se forţa principiul etimologic, care ar fi interesant de aflat unde ne-ar fi dus dacă s-ar fi dezvoltat! În Principatele Unite, limba română, ortografia română erau, ca să mă exprim aşa, într-un stadiu crosopterigian. Încă nu se desprinseseră de ortografia chirilică, de năravurile elenistice, de mitologiile ruinelor, de similarităţile cu Esop, Krîlov sau La Fontaine.
Dacă vreţi să vedeţi care este diferenţa dintre vocabularul limbii române pe care îl avem astăzi şi cel din vremea lui Eminescu, vă invit să consultaţi un dicţionar de neologisme – au apărut mai multe în ultima vreme, conţin zeci de mii de cuvinte. Am răsfoit unul dintre aceste dicţionar, fireşte fără să am asiduitatea unui cercetător. Vă mărturisesc că, atât cât am citit eu din poeziile lui Eminescu, am găsit extrem de puţine cuvinte din dicţionarul de neologisme care să fi existat în vremea lui Mihai Eminescu. Aşadar, el a lucrat cu ortografie încă nesigură, încă făcută din cartilagii; cum spuneam, încă nu era separată marea de ţărm, cu o limbă română încă în evoluţie, lipsită de neologisme care – chiar şi atunci când erau – erau mai degrabă barbarisme decât neologisme, adică nu erau cizelate şi încorporate limbii române, ci erau preluate tel quel, precum scrierile lui Fénelon în comediile cu coana Chiriţa. Şi, cu toate astea, în astfel de vremuri şi cu atari mijloace, Mihai Eminescu, a dat tiparul limbii poeticii româneşti.
Deşi între timp au apărut tramvaie, au apărut lasere, au apărut asteroizii, au apărut cuvinte precum translucid – nimeni n-a reuşit să scrie în limba română precum Mihai Eminescu, cu cele cinci mii şapte sute şi cinci zeci ale testamentului pe care el l-a lăsat limbii române, ca să-l parafrazăm pe cardinalul Ravasi. Şi tot ce s-a întâmplat după aceea nu sunt decât avatarurile rămase din ceea ce Eminescu a reuşit.
Eminescu a fost pe cât de firesc, pe-atât de neverosimil: aşa cum este orice geniu. El nu este genial numai prin ceea ce a făcut, ci pentru că a reuşit – cu mijloacele pe care le avea atunci – să facă ceea ce a făcut. Şi, deşi mijloacele lui erau precare – erau puternice doar prin asocierile pe care le făcea cu mintea lui – noi cu toţii, truditorii condeiului de-acum, nu mai născocim nimic peste limba din Chivotul poeziei lui Eminescu. Noi nu mai născocim ci doar adăugăm. Mulţumesc.
*
Discurs ţinut pe scena galei de decernare
a Premiului Naţional
de Poezie „Mihai Eminescu“
pe anul 2019, 15 ianuarie 2020
