13 octombrie 1989 [Bucureşti]
Draga mea Pia,
Ne-am întors de curând de la Miorcani. Această a patra reîntoarcere a mea în locurile copilăriei tale, mi s-a părut cea mai impresionantă. Niciodată imensitatea peisajului nu mi-a apărut cu mai multă violenţă. Ce ciudat! Pe tatăl tău, ondularea vastă a câmpiilor îl liniştea, dându-i o stare de siguranţă, izvorâtă din profunda sa legătură cu pământul. Pe mine acest peisaj mă respinge. Ochii mei nu se pot agăţa de nimic. Nu e nici un copac, nici un deal, numai infinitul stepei care mă trage cu el într-un adânc. În timp ce călătoream cu autobuzul, la asfinţit, mă gândeam la dimensiunea tragică a acestei naturi dezbrăcate de orice ornament, esenţială şi pură, ca un fundal de teatru antic, unde confruntarea e o sfâşiere între pământ şi cer. Văzduhul rupt de nori filtra razele de lumină în cascade auriu-plumburii.
Cu câteva seri în urmă, mama a căzut pe stradă şi secunda aceea de spaimă că aş putea s-o pierd mi-a rămas în minte, cu o năprasnică intensitate. Când s-a ridicat plină de sânge, mi-am dat seama cât de puţin sunt pregătită pentru viaţă, pentru moarte, pentru tot. Fuseserăm la iaz, în după amiaza aceea, pe un vânt care urla pe toată întinderea pământurilor şi apa se zbătea ca fiară hăituită de vânători nevăzuţi. Era un frig de iarnă şi tot acel peisaj ne izgonea, apărându-se, şi, în acelaşi timp, presimţisem apropierea primejdiei. Dar ce minune că lovitura nu a fost gravă – pe muchie a fost, la nici un centimetru de aproape – să-şi piardă ochiul, sau să-şi spargă tâmpla – Mama, văzându-mă plângând, deşi era atât de rănită, îmi dădea curaj. Am ajuns cu ea repede la spital – în vechiul conac – şi acolo, pentru că nu era nimeni, era duminică seara – am intrat şi am găsit nişte dezinfectant cu care am spălat-o până când a venit asistenta din sat.
Singura oază în peisajul Miorcanilor de acum e bucătăria doamnei Duzinschi1. Ne-a primit la ea, pentru câteva zile, până am aranjat cât de cât lucrurile la muzeu2. În bucătăria ei bună şi caldă, ne simţeam apărate de furia de afară. Când am ajuns acasă la Bucureşti, camerele m-au primit ca nişte haine calde, îmbrăcându-mi sufletul gol şi îngheţat.
* Fragment din vol. Minunea timpului trait. Din corespondenţa Monicãi Pillat şi a lui Lily Teodoreanu cu Pia Pillat, Ed. Humanitas, Bucureşti, 2010
1 Fosta învăţătoare a satului care îi dădea lecţii Piei, când era mică.
2 Împreună cu mama am aranjat un spaţiu memorial, în fosta casă a administratorului conacului. Acolo am adus în acel an volumele de poezii ale lui Ion Pillat, tablouri de bunica mea, fotografii de familie, facsimile, covoare şi mobilier. În anul 2002 muzeul a fost distrus, covoarele, tablourile şi mobilierul a fost furat, iar cărţile şi fotografiile au fost rupte şi aruncate pe câmp. Poliţia locală nu a putut recupera nimic, nu a identificat făptaşii, încăperile au fost încuiate. În urma acestui act de vandalism, mama mea donat conacul şi parcul de la Miorcani Mitropoliei Iaşului şi Sucevei. Deşi Mitropolitul de atunci, I.P.S. Daniel Ciubotea, a aprobat înfiinţarea unui centru pastoral „Ion Pillat“, acest proiect nu s-a realizat nici până acum.
