Zborul frînt al Mariei Anegroaie
Maria Anegroaie (1955-1993, născută la Tîrgu Neamţ, cartierul Blebea; anul acesta ar fi împlinit 65 de ani) face parte din galeria poeţilor români condamnaţi să aibă destine nemiloase şi vieţi scurte.
Destinul a făcut ca această autoare, autodidactă, să-şi publice textele scrise doar postum. Poliomelita severă cu care s-a născut a obligat-o să îşi petreacă toată viaţa într-un cărucior de invalid (în care a şi murit, dealtfel, în vara anului 1993, pe o vreme caniculară), singura bucurie a ei fiind doar cărţile. Cărţi pe care le-a iubit, cum a iubit şi pe cei cîţiva, puţini, scriitori din preajmă pe care i-a cunoscut în scurta sa viaţă şi care i-au rămas prieteni devotaţi. Le scria zilnic lungi scrisori din dorinţa de a sta de vorbă cu cei pe care îi simţea alături, Aurel Dumitraşcu, Daniel Corbu, George Calcan, Gheorghe Simon, Adrian Alui Gheorghe şi alţii. Am în geamantanul meu cu corespondenţe din anii aceia peste 50 de scrisori de la Maria, cele mai multe dintre ele fiind scrise pe 7-8 pagini, precum şi cîteva zeci de poezii.
Simţea nevoia să mi se destăinuie, să-mi povestească ce a citit, ce a mai scris, să comenteze anumite cărţi, să-şi facă planuri de lectură pentru zilele următoare. Mă ruga să-i spun ce e bine şi ce nu e bine în textele ei, mă certa mereu că îi scriu prea rar şi că ne vedem şi mai rar. Însă prezenţa noastră în preajmă-I îi dădea imbold să citească mult şi să scrie. Avea certitudinea că cineva, avizat, îi citeşte creaţiile şi asta era foarte important pentru ea. Avea un talent nativ, iar lipsa de instruire şcolară a compensat-o prin lecturi îndelungi. Multe dintre textele ei se mai află încă prin plicurile de corespondenţă ale unor scriitori din judeţ sau din ţară care au cunoscut-o.
La cîţiva ani după moarte, textele sale au fost adunate şi publicate de Adrian Alui Gheorghe în volumul « Singurătate de înger » (Editura « Timpul », Iaşi, 1997), carte ce dă măsura talentului acestei autoare încă puţin cunoscută de colegii de breaslă. În antologia sa « Tineri poeţi romani de dincolo de Stix » (Editura « Timpul », Iaşi, 1998 »), poetul Gellu Dorian include un grupaj consistent de versuri din creaţia acestei poete, făcîndu-i şi o generoasă prezentare biobibliografică.
Cea de-a doua carte de versuri a poetei Maria Anegroaie, « Poemul cu o mie de inimi », apărută la Editura „Dionis“ în 2004, conţine încă o parte din textele rămase de la această poetă plecată prea timpuriu dintre noi. Din acest volum de versuri am ales pentru cititori un singur poem: „Umbra ta cu aripi dese / Umbra ta cu aripi negre / înflorise în cuvinte / Lîngă tîmpla mea de veghe. // Trist foşnea sub seară drumul / Ochiul toamnei ruginiu / Răsfrîngea o grea lucire / De istov şi de pustiu. // Învăţam să merg prin frunze / Şi zdrobeam sub tălpi lumina / Umbra ta crescînd şi seara / Trist împodobind grădina…“ Ea, care nu am mers niciodată pe cele două cioturi de picioare, visa să zdrobească lumina sub tălpi…
Au rămas de la Maria Anegroaie două cărţi frumoase şi triste, precum trist i-a fost şi destinul, ale cărei aripi s-au frînt de tot înainte de a-şi vedea creaţia adunată între două coperţi. (Nicolae SAVA)
Maria Anegroaie
Pe malul Ozanei
Fâşii de lumină stau de vorbă
cu luna de primăvară.
Pe malul Ozanei
începe concertul misterios,
un murmur coborând din copaci.
Luna pe care o purtam în inimă
îmi zâmbise descumpănită.
Primăvara parcă nu mai sunt eu.
Lumina
Port în mine atâtea sentimente
încât nu ştiu să le definesc.
Cândva am văzut lumina chemându-mă,
cândva în razele fierbinţi ale soarelui
se scălda vara.
Dar într-o zi inima mea intră în toamnă,
dorul a început să-mi bată în geam.
Uneori tăcerea din jurul nostru
e atât de firească încât…
Pe pajiştea verde
Cu viaţa alături de mine,
uitând să zâmbesc, sunt ca un peisaj
de toamnă cu nouri trudiţi.
Nu ştiu să răspund la întrebări,
uitând să zâmbesc, sunt ca un peisaj
de toamnă.
Uneori îmi plăcea jocul copiilor
ce înălţau zmei spre cerul albastru,
uitând uneori că exist şi nu pot
să alerg laolaltă cu ei pe pajiştea verde.
Cerul să fie senin
Azi m-am trezit cu o rază de soare
în păr şi cutele frunţii mi s-au descreţit uşor.
Am întins mâinile spre cerul deschis şi
pe deasupra mea a început să zboare
lumina. Nu poate oricine visa frumos.
Dar călătorul de pe lungile drumuri poate
privi zborul porumbeilor plutitori.
Cerul să fie senin ca să putem visa.
Legământ de iubire
M-am născut într-o ţară de dor şi lumină
înfrăţită uneori cu versul dulce al apelor
şi zborul păsărilor născute din cântec.
M-am născut într-o ţară de dor şi lumină,
pământ sfânt ca un legământ de iubire,
pământ scăldat în lumina faptelor noastre.
Pe aceste meleaguri pe care ne purtăm istoria
pe umeri ca nişte aripi ne plecăm frunţile doar
atunci când ne gândim la triştii noştri eroi.
