Literatura, ca mijloc de exprimare în formă scrisă, s-a regăsit printre cele mai supreme valori ale vieţii umane şi anume: acele valori care se suprapun în mod direct cu necesităţile spirituale ale fiinţei umane, necesităţi spirituale ce impun omului dorinţa de a comunica continuu cu lumea infinită a cunoaşteriii din timp şi spaţiu. Dacă conform dicţionarului explicativ al limbii române termenul de Literatură este considerat „ca artă sau creaţie artistică al cărei mijloc de exprimare este limba sau, în acelaşi timp, fiind şi totalitatea operelor beletristice ale unei epoci, ale unei ţări, ale unui grup social, ale unui individ etc., sau şi totalitatea operelor scrise care se referă la un anumit domeniu“; atunci savantul şi filosoful Imam Ja’far al-Sadiq, de origine musulmană (702-765 d.Hr), atribuie termenului de literatură următoarea definiţie: „Literatura este veşmântul pe care cineva îmbracă pe ceea ce scrie sau spune astfel încât să pară mult mai atractivă“, totodată Domnia Sa completând „… literatura este o bucată din viaţă, căreia i-a fost dată o direcţie şi înţeles, o interpretare artistică a lumii în funcţie de observatorul acesteia“. Aşa fiind, credem, respectiva afirmaţie reprezintă legătura reciprocă dintre fiinţa umană şi acţiunile acesteia, cât şi aspectul ce uneşte elementul comunicării între ele. Corespunzător, definim o formulă care se raportează şi la elementul cunoaşterii despre existenţa umană şi îndeletnicirile acesteia de-a lungul timpului. Prin aşa-zisa cunoaştere sau teoria cunoaşterii omul este mereu în căutare de sine în a descoperi şi a produce cât mai multe lucruri noi prin intermediul cărora determină acţiuni cu efecte spirituale, efecte ce fac viaţa umană tot mai frumoasă şi mai interesantă. Prin această viziune despre viaţă, omul, la nesfârşit, este mereu într-o cercetare în scopul de a găsi noul cât mai original care să dezvolte existenţa umană la cele mai înalte limite. În aşa mod, omul în timp s-a dezvoltat din punct de vedere intelectual şi, corespunzător, a creat arta despre literatură, cu alte cuvinte, arta scrisului care a evoluat, prin faze succesive, la un nivel destul de superior – activitate umană care denotă cultură spirituală. Ca urmare, cultura spirituală umană raportată şi corelată la cultura literară s-a extins considerabil, în rezultat fiind prezentă de-a lungul şi latul universului; iar aşa numita „creaţie artistică“, fondată de omul naturii, s-a reprodus prin cele mai diverse forme şi valori estetice, având la bază variate mijloace de exprimare cu caracter specific. Cultura literară, întrunind în sine natura umană, reprezintă în acelaşi timp şi cultura personală a individului care scrie lucrări originale de artă, de ştiinţă, de creaţie artistică etc., în cele din urmă, toate acestea valorificând cultura propriei identităţi şi cultura propriei naţiuni. Respectiv, prin cultura propriei naţiuni se disting, pe bună dreptate, succesele şi realizările omului-scriitorului în arta literaturii, cât şi în alte domenii de activitate spirituală. Sub această formă a valorilor culturale s-a promovat în cel mai distinct mod arta cunoaşterii prin literatură, activitate care este prezentă în toate ţările lumii. Drept urmare a acestui proces, literatura română, parte componentă a culturii româneşti, îşi are locul său destoinic în cultura universală şi în totalitatea valorilor spirituale universale.
Făcând o paralelă la cultura română, vom aborda caracterul specific şi complex al culturii literare româneşti, bogăţie naţională urmată din moşi-strămoşi. Cu bogate şi apreciate conţinuturi, cu genuri literare corespunzătoare, literatura română de-a lungul timpului s-a remarcat într-un mod nespus de pozitiv şi sigur nu numai în cadrul hotarelor sale, dar şi în cultura universală. Fiind influenţată de curenţii creştinismului, literatura română, de la începuturi, a fost promovată în cultura europeană de marii scriitori care la timpul lor au fost preocupaţi de domeniul culturii clasice – umanismul, printre ei fiind prezenţi lingvistul şi filozoful, istoricul şi politicianul, academicianul şi umanistul, cercetătorul şi savantul, scriitorul şi antropologul etc. Dimitrie Cantemir (născut la 26 octombrie 1673, Iaşi – decedat la 21 august 1723; pentru foarte scurt timp fiind domnitor al Moldovei; a scris despre Ţăra Românească, Imperiul Otoman etc., lucrări de mare valoare – „Descrierea Moldovei“, „Divanul“, „Istoria ieroglifică“, „Sistema religiei mahomedane“ – scrisă în limba latină etc.; în lucrările sale abordând tematici despre amplificarea situaţiei social-istorice din Moldova la sfârşitul secolului al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea; este foarte bine cunoscut în comunitatea academică din Germania şi comunitatea academică din Europa pentru renumitele sale opere în ştiinţă, membru titular al Academiei de Ştiinţe şi Ştiinţe Umanistice din Berlin, din anul 1714; este primul scriitor român recunoscut în cultura universală şi europeană; meritele sale excepţionale în arta scrisului sunt bine cunoscute în istorie), Miron Costin, scriitorul de cronici şi letopiseţe – cronicarul, diplomatul, personalitate credincioasă neamului românesc şi scriitorul care a promovat şi a valorizat literatura română ca artă autentică în cultura româneasă (născut în anul 1633 – decedat 1691, Roman, Moldova; opere originale şi importante precum: „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace“(1675), o continuare a cronicii lui Grigore Ureche; „Viaţa Lumii“ – poem folozofic; „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor“ – un manuscris care nu a fost realizat până la sfârşit, ulterior în 1852 acesta fiind editat de Mihail Kogălniceanu), Grigore Ureche, cronicar (născut, cu aproximaţie, 1590 – d.1647, Goeşti, Iaşi, personalinate eminentă în slujba scrisului care a tratat aspecte de istorie în dezvoltarea fenomenelor precum deşteptarea poporului prin conştiinţa naţională; operele realizate fiind „Letopiseţul Ţării Moldovei“, titlul original fiind „Letopiseţul ţărâi Moldovei, de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş vodă până la Aron vodă“ – lucrare care a pus bazele ştiinţei în istoriografie, alte), Ion Neculce, cronicar în teme istorice (n.1672, Prigorenii Mici, Iaşi – d.1745, Târgu Frumos, România; monografia de valoare şi fundamentală fiind „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija Vodă până la a doua domnie a lui Constantin Mavrocordat“), precum şi alte personalităţi marcante din cultura românească, la rândul lor, cu toţii fiind producători de studii filozofice în promovarea istoriei, culturii şi limbii române; si, în acelaşi timp, cu toţii fiind luptători adevăraţi pentru protejarea pământului strămoşesc, pentru descătuşarea poporului care era nespus de asuprit. În acest context, scriitorul, poetul, istoricul literar Gheorghe Adamescu în lucrarea sa „Istoria literaturii române“ scrie despre unul dintre ei: „Neculce a fost un militar distins, iar Petru cel Mare l-a preţuit mult şi i-a arătat o deosebită simpatie. Tot aşa era privit şi de familia lui Cantemir şi de ceilalţi boieri; de aceea când a voit să se întoarcă în ţară, cu multă greutate a scăpat de insistenţele lor. El însă a ţinut cu orice preţ să-şi vadă ţara şi nu s-a temut că i se va întâmpla vreo nenorocire, vreo persecuţie, ci – precum însuşi zice – şi-a pus nădejdea în Dumnezeu, care din toate l-a scăpat“. Iar George Călinescu scrie: „Adevăratul dar al lui Ureche este… portretul moral. Aici el creează, sintetizează, fiindcă izvoadele nu-i dădeau nici un model. Omul este privit sub o însuşire capitală sau un viţiu sub care se aşază faptele lui memorabile, într-o cadenţă tipică […]. Ureche n-a avut răgaz decât să prefacă izvoadele. Dacă ar fi dus cronica până în vremea lui Vasile Lupu, prin domniile Moghileştilor, a lui Graziani şi a celorlalţi pe cari îi va descrie Miron Costin, cu toată experienţa vieţii şi cu acea vecinică scrutare morală, abia atunci cronica ar fi fost extraordinară.“ […] În ultimă analiză, toată mierea cronicii lui Ureche se reduce la cuvânt, la acel dar fonetic de a sugera faptele prin foşnitura şi aroma graiului. […] Vorbirea cronicarului e dulce şi cruntă, cuminte şi plină de ascunzişuri ironice…“. Cât despre Dimitrie Cantemir, cu prilejul comemorării celor 300 de ani de la numirea lui Dimitrie Cantemir în calitate de membru al Academiei de Ştiinţe din Berlin-Brandenburg, în iulie 2014 a fost dezvelit bustul de bronz al marelui umanist român în cadrul aceleaşi academii. Aşa fiind, marii umanişti români ai secolelor XVII-XVIII din Ţara Românească şi Moldova, erudiţi şi cu cunoştinţe vaste în diverse domenii de activitate, cât şi prin cunoaşterea multilaterală a limbilor străine (la cele relatate mai sus, cerem scuze că nu s-a făcut referinţă şi la alţi scriitori români umanişti cum ar fi Nicolae Milescu din Moldova – traducătorul Bibliei/Vechiul Testament în limba română; Constantin Cantacuzino din Muntenia/Ţara Românească, studii universitare realizate la Constantinopol şi Universitatea din Padova/Italia, care a creat teorii despre civilizaţie şi rolul ei în existenţa omului, despre istorie şi geografie; precum şi despre alţi cronicari umanişti români), au creat teorii despre fiinţa umană, despre cultura şi istoria neamului românesc, au promovat concepte reale şi principii raţionale sistematice în termeni filozofici despre lume şi dogmele religiei, în aşa mod conferind importanţă valorilor umane spirituale, concomitent exprimând orientare către civilizaţia şi cultura europeană, dar şi cea universală.
Odată cu trecerea timpului convingerile scriitorilor români devin tot mai aprofundate în producea unor schimbări radicale în viaţa socială şi culturală a naţiunii române, în apărarea drepturilor şi aspiraţiilor naţionale, în lupta împotriva inechităţii sociale, în promovarea ideilor despre valoarea omului în societate şi perfecţionarea cât mai civilizată a acestuia, toate aceste acţiuni găsindu-şi prezenţa în opere literare şi ştiinţifice recunoscute nu numai în plan naţional, dar şi în spaţiul cultural universal. Mulţi dintre scriitorii secolului XIX şi XX, cu studii serioase în străinătate, au realizat şi au pus în lumină lucrări de mare importanţă culturală, ele ghidând de la apartenenţa limbii române până la cele mai oportune şi sofisticate chestiuni ale vieţii spirituale româneşti. Literatura română din perioada susmenţionată a fost realizată de către scriitori notorii – Mihai Eminescu, Tudor Arghezi, Bogdan Petriceicu Hasdeu, Eugen Ionescu, George Călinescu, Nicolae Iorga, Nichita Stănescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Octavian Goga, George Bacovia, Ion Barbu, Vintilă Horia, Constantin Brâncuşi (sculptor român), Tudor Vianu, Paul Goma etc., – accentul forte în lucrările realizate bazându-se pe conceptul dezvoltării libere şi multilaterale a personalităţii umane; iar multe dintre creaţiile literare ale acestora, în timp, au fost apreciate în sens deplin de către comunitatea culturală mondială, respectiv, considerate ca bunuri culturale/spirituale universale. Mihai Eminescu (n.15 ianuarie 1850, Botoşani – d.15 iunie 1889, Bucureşti; poet, prozator, scriitor, filolog, jurnalist, politician etc.), personalitate onorabilă a neamului românesc şi identitate literară universală, este unul dintre cei mai renumiţi scriitori români de nivel mondial, Nicolae Iorga considerându-l pe Eminescu „ca fondator şi părinte al limbii moderne române“. Ca urmare, prin intermediul lucrărilor scrise de marele Eminescu, de o semnificaţie neobişnuită, s-a întemeiat modelul autentic de creaţie literară, în mod aparte, poezia originală care a îmbogăţit cultura română şi cea universală la cele mai înalte valori, valori care vor fi mereu autentice atât pentru literatura clasică, cât şi pentru literatura contemporană. Mihai Eminescu, considerat geniul literaturii române, a abordat probleme reale cu care se confrunta naţiunea română în acea perioadă, accentul fiind pus pe identitatea neamului românesc, iar aspectele de conştiinţă naţională erau centrate în dezvoltarea cât mai benefică a poporului român. Poezia eminesciană a fost motivată de folclorul popular, obiceiurile şi tradiţiile populare, istoria neamului, cât şi de un sentiment înalt de afecţiune – dragostea pentru concetăţeni, pentru ţară, pentru glia strămoşească. Creaţiile distinsului Eminescu au fost traduse în 85 de limbi, iar poemul „Luceafărul“ a fost recunoscut în anul 2009 de The World Records Academy ca cel mai lung poem de dragoste scris vreodată. Despre acest poem renumit profesorul, filologul şi traducătorul francez Alain Guillermou a menţionat: „Nu există nici o altă operă în literatura română care să fi fost studiată, scrutată, explorată ca poemul Luceafărul. Ar fi de făcut o anchetă asupra motivelor prestigiului extraordinar de care se bucură acest text în faţa românilor. Ar trebui de cercetat de ce aceste strofe suscită un asemenea entuziasm, – şi aşa de unanim: critica română, care nu se dă deloc înapoi în faţa judecăţilor parţiale sau grăbite, se opreşte în faţa Luceafărului, depune armele şi nu cutează a enunţa nici cel mai mic cuvînt defavorabil“. Conform celor relatate, putem confirma de mii şi sute de ori că creaţia literară a celebrului scriitor Mihai Eminescu este o piatră de temelie în cultura şi literatura română, şi în cultura şi literatura universală. Cu referire la creaţia literară a lui Eminescu s-au pronunţat consacraţi critici literari şi traducători din întreaga lume, aceştea, la rândul lor, făcând analize pertinente asupra poeziei, dar şi a întregii opere literare a marelui scriitor român. Printre scriitorii şi traducătorii din lumea universală se numără Amita Bhose (scriitoare şi traducătoare din Calcuta, India, eminescolog care, totodată, din anul 1959 este o mare admiratoare pentru cultura română; este prima traducătoare în Asia care realizează traduceri din poezia lui Eminescu în limba bengali; a publicat volume consacrate operei lui Eminescu – „ Eminescu şi India“, „Eminescu şi limba sanscrită“, „Eminescu şi Tagore“, „Cosmologia lui Eminescu“, „Proza literară a lui Eminescu şi gândirea indiană“ etc), Rosa Del Conte (Profesor universitar la Facultatea de Limba şi Literatura Română şi Filosofie din Roma, academician, traducător, eminescolog şi autor a mai multor lucrări despre opera lui Eminescu, dintre ele fiind „Mihai Eminescu o dell‘Assoluto“/„Eminescu sau despre Absolut “, Modena, Società Tipografica di Edizioni Modenese, 1961; a publicat articole despre literatura română în diverse enciclopedii şi dicţionare de autori, traduceri numeroase din lirica lui Eminescu), Alain Guillermou (lingvist francez, profesor universitar, Paris, despre opera lui Eminescu a publicat volumul de critică literară „La génèse intérieure des poésies d‘Eminescu“/„Geneza interioară din poezia lui Eminescu“, Paris, Editura Didier, 1963), Giuseppe Manitta (scriitor, Italia, a editat monografia „Mihai Eminescu e la «letteratura italiana»“/„Mihai Eminescu şi literatura italiană“, Castiglione di Sicilia, Il Convivio Editore, 2017); precum şi multi alţii care au scris despre opera eminesciană, realizând concomitent şi traducerile respective. Cât despre creaţiile literare ale altor scriitori români – George Călinescu, Nicolae Iorga, Emil Cioran, Mircea Eliade, Tudor Arghezi, Ion Vinea, Camil Petrescu, Eugen Lovinescu, Nichita Stănescu etc., de asemenea au fost nespus de binevenite în cultura universală; astfel cultura şi literatura română fiind descoperită şi apreciată destul de pozitiv de mari personalităţi din spaţiul cultural-literar universal. De exemplu, acelaşi Alain Guillermou (lingvist francez, profesor universitar din Franţa), care a scris mult despre opera lui Eminescu, s-a pronunţat destul de pozitiv şi despre limba română în ansamblu, ca urmare editând monografia „Manuel de langue roumaine“/„Manualul de limbă română“, ediţie din 1953 şi a doua ediţie fiind realizată în 2003. La fel, Alain Guillermou a tradus din creaţia lui Mircea Eliade: „Forêt interdite“/„Noaptea de Sânziene“-1955, „Le vieil homme et l‘officier“/„Pe strada Mântuleasa“-1977, „La Nuit bengali“/„Folio“-1979, „Le Temps d‘un centenaire, suivi de Dayan“/„Tinereţe fără tinereţe“-1981. Aceeaşi nuvelă „Tinereţe fără tinereţe“, scrisă în 1976 de Mircea Eliade, a fost tradusă şi în limba engleză de către scriitorul american Mac Linscott Ricketts, sub denumirea „Youth Without Youth“; iar în anul 2007 a fost montat filmul, cu aceeaşi denumire Youth Without Youth, de către scriitorul, scenografistul şi regizorul american Francis Ford Coppola, coproducţie realizată în colaborare cu S.U.A., România, Franţa, Italia şi Germania. De menţionat că Mircea Eliade (n. 9 martie 1907, Bucureşti – d. 22 aprilie 1986, Chicago, S.U.A.; filozof, celebru scriitor din secolul XX în istoria religiilor, scriitor, profesor la Universitatea din Chicago, până în 1957 profesor la Universitatea din Sorbona şi École de Hautes Études din Franţa; nominalizat cu titlul onorific de „Distinguished Service Professor“ în Statele Unite, precum şi alte premii) a publicat peste 30 de monografii ştiinţifice, iar lucrările sale literare au fost traduse în 18 limbi. Referitor la creaţia lui Mircea Eliade, Marcello De Martino (compozitor şi scriitor italian, Roma) publică lucrarea „Mircea Eliade esoterico“/„Esotericul Mircea Eliade“ (Roma, Edizioni Settimo Sigillo, 2008) prin care evidenţiază arta filozofică de nivel superior al scriitorului. Pe când scriitorul şi istoricul britanic Bryan Rennie tratează analize ample despre personalitatea Mircea Eliade în lucrarea „The Diplomatic Career of Mircea Eliade: A Response to Adriana Berger“ /„Cariera diplomatică a lui Mircea Eliade: un răspuns pentru Adriana Berger“, publicată în Revista Religion 22, pagini 375–392, 1992.
Despre cultura, literatura şi limba română au scris şi şi-au expus părerea foarte mulţi scriitori şi personalităţi notorii din întreaga lume. Rosa Del Conte, pe lângă analizele literare efectuate despre creaţia eminesciană, a scris cronici şi despre creaţia literară a mai multor scriitori români, cât şi despre literatura română în ansamblu în diverse enciclopedii şi dicţionare de autori din Italia. În mod corespunzător au procedat şi scriitorii Giuseppe Manitta, Perpessicius, Edgar Papu, Lauro Colasanti etc., cu toţii punând accente clare pe conţinutul performant şi calitativ al literaturii române, conţinut care reflectă determinare perfectă în raport cu subiectele propuse. Dacă să vorbim despre scriitorul, dramaturgul, criticul, istoricul, academicianul, savantul şi politicianul român Nicolae Iorga (n. 17 ianuarie 1871, Botoşani – d. 27 noiembrie 1940, Strejnic), atunci vom realiza cât de mult această personalitate română a fost apreciată şi respectată în mediul literar şi academic din Europa şi nu numai, Domnia Sa fiind membru al Academiei de Ştiinţe din Franţa, Iugoslavia, Polonia, având şi titlul onorific de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Oxford, concomitent fiind mult recunoscut prin participări active la conferinte si congrese internationale în ţări din Europa si Statele Unite ale Americii. Creaţia literară şi ştiinţifică a lui Nicolae Iorga, recunoscută la nivel mondial, a fost onorată de numeroşi intelectuali din sfera literară şi ştiinţifică universală, unul dintre ei fiind istoricul şi savantul englez Arnold Joseph Toynbee, care a relatat: „regret că nu l-am cunoscut niciodată pe Nicolae Iorga… Sunt în special recunoscător pentru că a scris Istoria Imperiului Otoman – acea mare istorie a lui Iorga pe care o am în bibliotecă într-o ediţie germană. Nicolae Iorga este o mare figură a ştiinţei, istoriei, atât a României, cât şi a Europei şi a lumii întregi, iar sfârşitul său tragic a fost o pierdere generală“. Iar cu o lună mai târziu după moartea renumitului scriitor şi savant român, profesorul şi filologul francez Mario Roques în cadrul şedinţei de comemorare de la Academia Franceză a difuzat următoarele: „Nicolae Iorga a fost unul dintre acei oameni ai vremurilor epice, iniţiatori, conducători, îndrumători neobosiţi ai naţiei lor, care trebuie să înţeleagă tot ce este în legătură cu ţara lor, să fie la curent cu tot ce se întâmplă, dar mai ales să descurce naţiuni, aplicând totul la ei în ţară, să organizeze totul, să verifice, să corecteze şi adeseori să ia totul de la început“. O altă personalitate ilustră cunoscută în cultura universală este scriitorul şi poetul român Tudor Arghezi (n.21 mai 1880 – d.14 iulie 1967, Bucureşti), care în activitatea sa scriitoricească s-a remarcat profund prin arta poeziei şi prin literatura pentru copii, în perioada anilor’ 90 contribuind esenţial în crearea unui nou model de poezie lirică. În opinia lui Ovid S.Crohmălniceanu, critic literar român şi scriitor de literatură ştiinţifico-fantastică, creaţia lui Tudor Arghezi este văzută aşa: „Arghezi a descris principalele drumuri ale poeziei româneşti interbelice. Miraculoasă e siguranţa cu care a intuit aproape toate formele liricii moderne, e placa turnantă a liricii româneşti“. La nivel internaţional Tudor Arghezi este menţionat în enciclopedii din Marea Britanie şi Italia, iar în anul 1965 i se decernează Premiul Herder, contribuţie semnificativă pentru cultura română şi pentru cultura europeană. Despre George Călinescu (n. 19 iunie 1899, Bucureşti – d. 12 martie 1965, Otopeni), după cum se cunoaşte, a fost o mare personalitate în cultura şi literatura română (critic şi istoric literar, publicist, academician etc.), fiind considerat unul dintre cei mai iluştri critici literari români din toate timpurile, după Titu Maiorescu, dar şi după Eugen Lovinescu. Pe lângă faptul că este considerat o autoritate notorie enciclopedică în literatura română, George Călinescu este cunoscut şi în literatura universală în calitate de traducător din limba italiană în limba română, acest lucru fiind prezent prin romanul tradus „Un om sfârşit“, autor Giovanni Papini, şi nuvela din romanul „Decameronul“, scris de Giovanni Boccacio. Cu mult succes, George Călinescu publică în limba italiană cartea sa de debut în 1925, întitulată „Alcuni missionari cattolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII“ /„Unii misionari catolici italieni în Moldova în secolele XVII şi XVIII“, în acelaşi timp fiind şi colaborator la Revista Roma din Italia cu începere din ianuarie 1921. Iar dacă e să vorbim despre Eugen Lovinescu (n. 31 octombrie 1881 – d. 16 iulie 1943, Bucureşti), în calitate de remarcabil critic şi istoric literar, sociolog, dramaturg, romancier, memorialist, nuvelist român (critic literar de mare prestigiu, evident, în urma lui Titu Maiorescu), atunci acest distinct scriitor s-a impus cu multă inteligenţă în arta cunoaşteriii, atât în literatură, cât şi în cercetarea ştiinţifică, astfel aducând beneficii enorme culturii naţionale române şi culturii universale. Susţinerea doctoratului la Paris, cu lucrarea „Jean-Jacques Weiss et son oeuvre littéraire“/„ Jean-Jacques Weiss şi opera sa literară“, îl face pe tânărul scriitor să fie cunoscut şi apreciat destul de bine la nivelul culturii şi ştiinţei europene, lucrarea de doctorat fiind înzestrată cu o prefaţă de profesorul şi criticul literar francez Émile Faguet şi de o apreciere destul de pozitivă din partea vestitului critic literar francez Gustave Lanson. Prin capacităţile sale intelectuale, în paralel cu lucrarea de doctorat, Eugen Lovinescu prezintă şi monografia „Les voyageurs français en Grèce au XIX-e siècle (1800-1900)“, cu o prefaţă de Gustave Fogères, profesor şi scriitor francez. Cât despre Emil Cioran (n. 8 aprilie 1911, Răşinari – d. 20 iunie 1995, Paris), scriitor şi filozof român, Domnia Sa a realizat opere literare inegalabile în cultura universală. Cele mai importante lucrări în domeniul filozofiei şi nu numai, scrise de Emil Cioran, au fost traduse în limba engleză de profesorul, scriitorul, poetul, criticul literar şi traducătorul american Richard Joseph Howard, toate fiind publicate în S.U.A. Pentru primul său volum scris în limba franceză „Précis de décomposition“/„Tratat de descompunere“, publicat la Editura Gallimard din Franţa, Cioran este nominalizat cu prestigiosul Premiu „Rivarol“ în anul 1950. Peste 23 de cărţi, autor Emil Cioran, au fost traduse în limba italiană, cu aportul scriitorilor, lingviştilor, criticilor literari şi traducătorilor italieni precum Annunziata Capasso, Mattia Luigi Pozzi, Fulvio Del Fabbro, Cristina Fantechi, Diana Grange Fiori, Giovanni Rotiroti, Andrea Rigoni, Tea Turolla, Lauro Colasanti, Carlo Laurenti, Luigia Zilli, etc. Cunoscut ca mare filozof în cultura universală, Emil Cioran este prezent în renumitele enciclopedii din Marea Britanie, SUA, Franţa, Italia, Germania, etc., respectiv prezent şi în renumitele biblioteci din întreaga lume. Referitor la Nichita Stănescu (n. 31 martie 1933, Ploieşti – d. 13 decembrie 1983, Bucureşti), mare poet, scriitor şi eseist român, în anul 1977 este propus la Premiul Nobel de către scriitorul suedez Arthur Lundkvist, iar în anul 1975 i se decernează valorosul Premiu european „Johann Gottfried von Herder“. Lucrările distinsului poet sunt traduse în mare parte în Iugoslavia, inclusiv două volume de poezii editate în limba română şi iugoslavă – ediţie bilingvă, totodată sunt publicate şi alte ediţii traduse în limba engleză, iar editura Narodna Kultura din Bulgaria editează volumul „Bazorelief cu îndrăgostiţi“, traducerea realizată de Ognean Stamboliev. Nichita Stănescu este unul dintre cei mai importanţi scriitori din literatura română, reprezentând curentul neo-modernist românesc din anii 1960-1970. Pe când Eugen Ionescu (Eugene Ionesco, n. 26 noiembrie 1909, Slatina – d. 28 martie 1994, Paris; dramaturg, scriitor în limbă franceză, eseist, traducător, critic literar, membru al Academiei Franceze, membru post-mortem al Academiei Române) este unul dintre cei mai de vază dramaturgi români ai secolului XX. Opera lui Eugen Ionescu a prezentat temeiul motivaţional în compunerea şi rescrierea multiplelor lucrări literare, multiplelor studii de cercetare, în organizarea nenumăratelor manifestări culturale internaţionale. În 1990 Editură Gallimard din Paris a editat întreaga opera de teatru a lui Eugen Ionescu în colecţia Biblioteca Pleiadei; iar în anul 2009, cu prilejul centenarului de la naştere, opera distinsului scriitor a fost onorată şi sărbătorită în întreaga lume. Despre opera lui Eugen Ionescu au scris renumiţi scriitori şi critici literari din literatura universală precum Alexandra Laignel-Lavastine, Marie-France Ionesco, Giovanni Rotiroti etc. Cât despre Tudor Vianu (n. 8 ianuarie 1898, Giurgiu – d. 21 mai 1964, Bucureşti), este un estetician, critic şi istoric literar, eseist, poet, filosof, traducător, profesor şi academician român. Domnia Sa susţine teza de doctor în filozofie la Universitatea din Tubingen, Germania, iar debutul literar este prezent în lucrarea „Dualismul artei“/„Der Dualismus der Kunst“ în limba germană. Cele mai importante lucrări cu referire la opera lui Dostoievski, Cervantes, Voltaire, Shakespeare, Camoens, Goethe, Stendhal etc., au fost incluse în volumul „Studii de literatură universală şi comparată“, astfel personalitatea domnului Tudor Vianu fiind recunoscută în cultura universală în calitate de umanist şi filolog desăvârşit. Cu referire la Bogdan Petriceicu Hasdeu – academician, enciclopedist, scriitor, jurist, filolog, folclorist, publicist, istoric şi om politic (n. 26 februarie 1838, Cristineşti, Hotin – d. 25 august 1907, Câmpina) a fost intelectualul care a contribuit enorm la amplificarea diverselor ramuri din filologie şi a istoriei române. Necătând la faptul că a fost mai puţin cunoscut în literatura europeană şi universală, însă Domnia Sa a fost unul dintre cele mai mari personalităţi ale culturii române din toate timpurile.
Prin contribuţia marilor scriitori români, rezultat al unei munci intelectuale asidue, literatura româna nu numai că s-a promovat sau că a fost recunoscută în cultura universală, dar, în acelaşi timp, literatura româna a dezvoltat cultura universală. Corespunzător, cultura română, cu caracterul său propriu, s-a dovedit a fi o civilizaţie distinctă care în procesul evoluţiei s-a remarcat profund prin arta cunoasteriii în cultura universală. Arta cunoasterii a fost prezentă prin literatură, muzică, pictură, ştiinţă în diverse domenii etc., iar reprezentanţi de vază în toate acestea, de la începuturi şi până în prezent, au fost şi sunt renumiţii scriitori români clasici şi contemporani precum Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Ion Luca Caragiale, Lucian Blaga, Eugen Lovinescu, Mircea Vulcănescu, Zaharia Stancu, Ana Blandiana, Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, Nae Ionescu etc. Aşa fiind, literatura română s-a identificat în cultura universală ca una originală, recunoscută prin intermediul distinşilor pictori, scriitori, muzicieni, cercetători români, printre ei aflându-se renumitul dramaturg Eugen Ionescu (Eugene Ionesco) – unul din fondatorii teatrului absurdului din Paris, Mircea Eliade – renumit savant şi filozof în instituirea studiului de „istoria religiei“, biologul George Emil Palade – Premiul Nobel în 1974 pentru medicină şi filozofie; Emil Cioran – mare scriitor şi filozof român, cu nenumărate opere literare scrise în limba franceză, apreciat la nivel de Blaise Pascal (filozof, teolog şi matematician francez); Horia Vintilă – romancierul care a proslăvit în operele sale folclorul şi cultura română; sculptorul Constantin Brâncuşi, considerat pionierul sculpturii abstracte moderne; compozitorul George Enescu care a făcut cunoscut întregii lumi ce este muzica şi folclorul românesc şi nu numai, etc. Drept urmare, conţinutul literaturii române reprezintă valoare culturală autentică în sensul deplin al cuvântului, însumând în sine expresia muncii intelectuale ce este materializată prin noţiunea de a satisface necesităţile spirituale ale individului din societatea română, cât şi din societatea universală. Respectiv, cultura română, prin specificul său, se corelează în cel mai decent mod cu creaţia literară autentică, realizată de remarcabili scriitori şi oameni de ştiinţă ai neamului românesc. Deci, tot respectul şi admiraţia pentru limba, literatura şi cultura română!
Cât despre alţi scriitori români din toate timpurile, înzestraţi cu aptitudini scriitoriceşti deosebite, care de-a lungul istoriei s-au afirmat cu multă inteligenţă în cultura şi literatura română, dar şi cea universală, s-ar putea scrie la nesfârşit, însă ne vom opri aici, restul va mai urma.
