XIV
Odată, după ce aţipi puţin după prânz, Mitea ieşi din casă, purtându-şi agale paşii prin grădină. Aici lucrau adesea fete, săpând pe sub rădăcina merilor; lucrau şi acum. Mitea se ducea să mai şadă cu ele, să mai sporovăiască, lucru ce devenise obişnuit.
Ziua era călduroasă, liniştită. El mergea prin umbra deasă a aleii şi vedea departe în jur ramuri albe ca zăpada. Bătută şi parfumată era floarea perilor şi amestecarea albului ei cu albăstrimea cerului năştea o nuanţă viorie. Şi perii, şi merii înfloreau, scuturându-se. Pământul săpat la rădăcina lor era acoperit de-a valma cu petale ofilite. În aerul cald se simţea fina lor aromă dulceagă, amestecată cu mirosul bălegarului înfierbântat, aburind în ocolul vitelor. Uneori se arăta câte un nouraş, cerul siniliu prindea să bată în azuriu, iar aerul cald şi izul de ardere înăbuşită deveneau şi mai fine, şi mai dulcegi. Căldura aromitoare a acestui paradis primăvăratic tremura uşor de zumzetul monoton şi fericit al albinelor şi bondarilor, care se înecau în mierosul omăt creţos. Cuprinse de-un dulce dor, privighetorile dădeau glas ba ici, ba colo.
Aleea se termina cu o poartă ce dădea spre arie. Iar mai încolo, în colţul stâng al valului de pământ, negrea un brădet. Printre merii de lângă brădet se zăreau două fetişcane în haine pestriţe. Ca de obicei, Mitea coti din mijlocul aleii, luând-o spre dânsele – mergea pe sub crengile dese şi joase, ce miroseau a miere, dar şi a lămâie parca, şi îi atingeau gingaş obrajii. Ca de obicei, una din codane – Sonika cea roşcovană şi slăbuţă – abia de-l zări, că şi prinse a hohoti şi a ţipa sălbatic:
– Vai, vine stăpânul! – strigă ea cu o frică prefăcută şi, sărind de pe craca joasă a părului pe care se odihnea, se repezi la hârleţ.
Cealaltă codană, Glaşka, dimpotrivă, avea o înfăţişare ca şi cum nu l-ar fi observat şi apăsă fără grabă pe hârleţ cu piciorul încălţat în iminei molcuţi de pâslă neagră, ce se bătuseră cu petale albe, înfipse îndârjit hârleţul în pământ şi, răsturnând brazda tăiată, începu să cânte cu voce puternică şi plăcută: „Eh, grădină, verde grădină, pentru cine înfloreşti?!“ Glaşka era o fată înaltă, bărbătoasă şi totdeauna serioasă.
Mitea ajunse în dreptul lor, aşezându-se în locul Sonikăi pe craca scorojită de vreme a părului, aplecată până la pământ. Sonika privi scânteietor spre dânsul şi întrebă tare, cu o veselie şi o familiaritate prefăcută:
– Aţi făcut ochi? Luaţi seama, să nu vă doarmă norocul.
Mitea îi plăcea şi ea se străduia în fel şi chip să ascundă asta, însă nu reuşea, ţinându-se în prezenţa lui stingherită, vorbind ce-i venea pe limbă, dar de fiecare dată făcând aluzie la ceva, pricepând vag că felul distrat, cu care Mitea venea şi pleca, nu poate fi deloc întâmplător. Sonika presupunea că Mitea trăieşte cu Paraşa sau, în orice caz, tinde spre asta, şi îl gelozia, vorbind cu el când duios, când tăios, privindu-l ba galeş, vrând să-l facă să-i înţeleagă sentimentele, ba rece şi duşmănos. Toate astea îi produceau lui Mitea o plăcere stranie. Scrisoarea nu mai venea; acum el nu trăia, ci doar exista de azi pe mâine, într-o permanentă aşteptare, chinuindu-se tot mai mult cu atare aşteptare şi imposibilitatea de a-i putea împărtăşi cuiva taina şi durerile dragostei sale, să vorbească despre Katea, despre speranţele sale ce ţin de Crimeea. Ş-apoi aluziile Sonikă-i la nu se ştie care dragoste a lui îi făceau plăcere, pentru că totuşi aceste discuţii se refereau parcă la acea taină care-i istovea sufletul. Îl mai emoţiona şi faptul că Sonika e îndrăgostită de el, iar aceasta înseamnă că, într-un fel, ea îi este apropiată, devenise ca şi un complice tainic al amoroasei veţi a sufletului lui; ba chiar uneori avea strania speranţă că în Sonika ar putea afla ori o confidentă, ori o fiinţă care ar înlocui-o cât de cât pe Katea.
De data aceasta Sonika, fără a bănui nici ea, se atinse iarăşi de taina lui: „Luaţi seama, să nu vă doarmă norocul!“ Mitea privi în jur. Lumina aprinsă a zilei făcea cetina verde-închisă a brădetului din faţă să bată în negru şi cerul fremăta în vârfurile ei ascuţite cu o albăstrime nespus de frumoasă. Frageda verdeaţă a teilor, arţarilor, ulmilor, străpunsă din toate părţile de razele soarelui, alcătuia peste grădină un cort uşor, aerian, împrăştiind jocuri de umbre şi fluturaşi de lumină pe iarbă, pe poteci, prin poiene. Covorul fierbinte şi îmbătător de flori, ce albea sub acest cort, părea ca de porţelan, sclipind în bătaia razelor. Zâmbind fără să vrea, Mitea o întrebă pe Sonika:
– Ce fel de noroc poate să-mi doarmă? Asta-i şi buba, nu prea am eu norocul ista.
– Ei, lăsaţi, nu vă mai juraţi, că vă cred şi aşa! – strigă Sonika cu voce veselă şi grosolană, arătându-şi iarăşi neîncrederea faţă de faptul că Mitea, chipurile, n-ar avea legături de dragoste ce i-ar produce plăceri. Dintr-o dată, fata ţipă, alungând un viţel roşcat, ţintat, care se apropiase de dânsa pe la spate şi începuse să-i rumege poala rochiei de cit.
– Luate-ar naiba să te ea! Ian-te ce fecioraş mi-a mai trimis Dumnezeu!
– Se spune că ai avut peţitori, e adevărat? – întrebă Mitea, neştiind ce să spună, însă dorind să continue vorba. – Se zice că-i din gospodari şi-i băiat frumos, dar tu n-ai vrut să te duci după el şi l-ai înfruntat pe taică-tău…
– Bogătan, dar prostălan, fiindcă prea devreme i se întunecă minţile, – răspunse Sonika isteţ, oarecum măgulită de cele auzite. – Da poate că gândurile mi-s la altul…
Severa şi tăcuta Glaşka, fără să înceteze lucrul, clătină din cap:
– Spui la gogoşi, fătucă, de îngheaţă apele! – zise ea încetişor. – Îndrugi verzi şi uscate, iar vântul le împrăştie prin tot satul…
– Taci, nu cotcodăci! – se răsti Sonika. – Doar nu-s cioară zburătoare fără pic de apărare.
– Dar la cine altul, mă rog, ţi-s gândurile? – întrebă Mitea.
– D-apoi cum, tot amu mă spovedesc! – zise Sonika, – de moşneagul care vă paşte oile m-am îndrăgostit. Cum îl văd, mă trec căldurile până-n călcâie. Că nu-s mai rea decât dumneata, tot pe cai bătrâni călăresc, – răspunse fata provocator, făcând, pe semne, aluzie la cei douăzeci de ani ai Paraşei, care în sat era de acum considerată fată bătrână. Şi, aruncând pe neaşteptate hârleţul, cu o îndrăzneală, la care parcă ar fi avut dreptul, reieşind din tainica-i amorezare de cuconaş, fata se aşeză pe pământ, îşi întinse şi desfăcu puţin picioarele încălţate-n cizme joase, vechi, scorţoase şi în ciorapi bălţaţi de lână, lăsând să-i cadă mâinile fără putere.
– Of, parcă n-am făcut nimic, dar m-am istovit! – strigă Sonika, râzând. – Am ciubote învechite – prinse ea a cânta cu voce pătrunzătoare, –
Am ciubote învechite,
Dar cu boturi lăcuite –
şi iarăşi strigă, râzând:
– Haideţi să vă hodiniţi cu mine în colibă, faceţi cu mine ce vreţi!
Acest râset îl molipsi şi pe Mitea. Zâmbind larg şi stingherit, el sări de pe cracă şi, apropiindu-se de Sonika, se culcă, lăsându-şi capul pe genunchii ei. Sonika îl împinse – Mitea îl puse din nou, gândindu-se iarăşi la versurile pe care le răscitise zilele de la urmă:
Uite colo – trandafirii,
Ce-s suflarea fericirii
Şi-au deschis petale nouă,
Ce sclipesc în bob de rouă –
Am în faţă-o lume-aleasă,
Lumea dragostei frumoase,
Necuprinsă, ne-nţeleasă,
Cu mireasma luminoasă…
– Nu mă atingeţi! – ţipă Sonika speriată cu adevărat, încercând să se ridice şi să dea la o parte capul cuconaşului. – De nu, am să strig odată, că o să prindă a urla toţi lupii din pădure! Gata, nu mi-a mai rămas nimic pentru dumneavoastră – am ars, dar m-am stins!
Mitea închise ochii şi tăcea. Soarele, strecurându-se prin frunziş, prin ramuri şi flori de păr, juca pe faţa lui cu pete fierbinţi, gâdilindu-i-o. Gingaş şi răutăcios, Sonika îl trase de zulufii negri şi aspri – „Parcă-s de cal!“ – strigă fata, acoperindu-i ochii cu şapca. Simţi sub ceafă picioarele ei – cel mai straşnic lucru pe lume, picioarele de femeie! – se atingea de abdomenul ei, simţi mirosul fustei şi bluziţei de cit, şi toate acestea se făceau una cu grădina în floare şi cu Katea. Trilurile duioase ale privighetorilor ce răsunau ba aproape, ba departe, neostoitul zumzet dulceag şi monoton al puzderiei de albini, aerul mieros şi chiar simpla senzaţie a pământului de sub spade îl chinuiau, istovindu-l cu setea unei fericiri supraomeneşti. Apoi, dintr-odată, în brădet foşni ceva, hohotind vesel şi zgomotos, după care răsună sacadat „Cu-cu! Cu-cu!“ – atât de groaznic, atât de aproape şi clar, de se auzea chiar plescăitul şi tremurul limbii ascuţite a păsării, iar adorarea Katei şi dorinţa, cerinţa ca ea, în pofida a orice, să-i acorde imediat acea fericire supraomenească, îl cuprinseră cu atâta violenţă, încât Mitea, spre marea uimire a Sonikăi, sări impulsiv în picioare şi, cu paşi mari, porni înapoi spre casă.
Odată cu această nestăvilită dorinţă şi cerinţă de fericire, însoţite de glasul sacadat, ce răsunase subit şi atât de desluşit în brădet, chiar de-asupra capului său, şi care parcă despicase până-n adâncuri firea acestei lumi primăvăratice, Mitea îşi închipui, deodată, că o altă scrisoare n-o să mai vină şi nici nu are cum să vină, deoarece la Moscova s-a întâmplat ceva sau, iată-iată, o să se întâmple, şi el e pierdut!
XV
Ajuns în casă, Mitea se reţinu câteva clipe în faţa oglinzii din salon. „Ea are dreptate, – gândi el, – ochii mei chiar de nu-s bizantini, în orice caz – sunt nebuni. Dar acest trup uscat, grosolan şi osos, sprâncenele posomorâte, încruntate, negreaţa aspră a părului o fi într-adevăr ca de cal, precum zicea Sonika?“
La spatele lui se auzi lipăit de picioare goale şi el se intimidă, întorcându-se.
– Chiar că v-aţi îndrăgostit, dacă vă uitaţi tot timpul în oglindă, – spuse cu ton mângâios şi glumeţ Paraşa, ducându-se grăbită la balcon, cu samovarul clocotind în mâni.
– V-a căutat mămica, – adăugă fata, punând repezit samovarul pe masa întinsă pentru cai şi, întorcându-se, privi iute şi ager la Mitea.
„Toţi ştiu, toţi se pricep!“ – gândi el şi întrebă a lehamite:
– Da unde-i ea?
– În camera ei.
Dând ocol casei şi trecând spre partea de asfinţit a cerului, soarele se uita sub brazii albi şi sub pinii ce umbreau balconul. Pe sub coroanele lor străluceau – de asemenea văratic, sticlos – şi tufele de salbă moale. Învăluită într-o umbră uşoară, ici-colo cu fluturaşi fierbinţi de lumină, albea faţa de masă. Viespile roiau peste coşul cu pâine albă, peste vaza cu faţete, plină cu dulceaţă, peste ceşti, şi acest tablou mărturisea despre o minunată vară rurală şi despre faptul cât de fericit şi lipsit de griji ar putea să fie Mitea. Pentru a preîntâmpina apariţia mamei, care înţelegea şi ea starea lui, şi pentru a arăta că, chipurile, n-are pe suflet niciun fel de taine apăsătoare, Mitea ieşi din salon în coridorul unde dădeau uşile camerei lui, camerei mamei şi încă ale altor două, în care-şi petreceau vara Anea şi Kostea. În coridor era sumbru, în camera Olgăi Petrovna predomina albăstriul. Camera mamei era ticsită cu cea mai veche mobilă din casă: noptiere, comode, un pat mare şi un iconostas, în faţa căruia, ca de obicei, ardea candela, deşi Olga Petrovna nicicând n-a fost cine ştie ce religioasă. Dincolo de ferestrele deschise peste florăria neîngrijită de la intrarea pe aleea principală, se aşternuse o umbră lată, iar mai încolo înverzea şi albea sărbătoreşte grădina iluminată din plin. Fără a observa această privelişte cunoscută demult, privind prin ochelari la împletitură, Olga Petrovna, femeie la patruzeci de ani, înaltă şi uscăţivă, smolită şi severa, şedea într-un jilţ lângă geam, purtând iute croşeta între degete.
– Mamă, ai nevoie de mine? – întrebă Mitea, oprindu-se în prag.
– Ba nu, pur şi simplu am vrut să te văd, – răspunse Olga Petrovna cu o voce nu ştiu cum prea liniştită şi fără să-şi întrerupă croşetatul. – De la un timp, aproape că nu te mai văd, decât la masă.
El îşi aminti ziua de nouă martie, când Katea spuse că nu ştie de ce se teme de mama lui, îşi aminti tainicul sens încântător pe care, incontestabil, îl conţineau cuvintele ei… Mitea bombăni stingherit:
– Poate ai vrut să-mi spui ceva?
– Nimic altceva decât că, mi se pare, în zilele de la urmă ai cam început să tânjeşti, spuse Olga Petrovna. – Poate ar fi bine să te duci pe undeva… la alde Meşcerski, să zicem… Li-i plină casa cu mirese, – adăugă ea, zâmbind. – În genere, cred că e o familie simpatică şi primitoare.
– Poate cumva zilele astea o să mă duc cu plăcere, – răspunse cu greu Mitea. – Dar haidem să bem ceai, la balcon e atât de bine… Acolo o să şi vorbim, – zise el, ştiind prea bine că mama, cu mintea-i pătrunzătoare şi cu tactul ei reţinut, n-are să se mai întoarcă la această discuţie inutilă.
Au stat la balcon până aproape de asfinţitul soarelui. După ce-şi bău ceaiul, mama continuă să croşeteze şi să vorbească despre vecini, despre gospodărie, despre Anea şi Kostea – Anea iar se va reţine până în august! Mitea asculta, uneori răspundea, însă tot timpul încerca ceva asemănător cu ceea ce simţise înainte de plecarea din Moscova – că parcă este din nou ameţit de-o boală grea.
Iar seara el păşi fără încetare vreo două ore încheiate încolo şi încoace prin casă, trecând de-a lungul salonului, camerei pentru oaspeţi, dormitorului şi bibliotecii, tocmai până la fereastra dinspre miază-zi, deschisă spre grădină. Printre cetinile brazilor albi şi pinilor, ce se vedeau prin ferestrele salonului şi camerei pentru oaspeţi, pâlpâia molcuţ purpuriul asfinţitului, răsunau vocile lucrătorilor adunaţi la cină, lângă acaretul argaţilor. Prin uşile camerelor, prin geamul bibliotecii privea albăstrimea uniformă şi pală a cerului de seară cu o steluţă roză nemişcată în neantul lui. Pe fundalul acestei albăstrimi se contura pictural coroana verde a arţarului şi albul, parcă iernatic, al tuturor pomilor ce înfloreau în grădină. Iar Mitea tot mai păşea încolo-încoace, fără să se mai gândească la faptul ce vor crede ai casei despre această comportare a lui. Îşi încleştase atât de tare dinţii, încât simţi dureri în creştet.
XVI
Începând cu această zi, a încetat să mai urmărească metamorfozele începutului de vară. Mitea vedea, ba şi simţea transformările, însă pentru dânsul ele îşi pierduseră valoarea şi el se delecta numai prin suferinţe: cu cât era mai bine pe lume, cu atât mai chinuitor se căznea. Din această zi, Katea devenise o adevărată obsesie. Acum chipul ei apărea, până la absurditate, în totul şi-n toate, dar tot aşa cum fiece zi nouă confirma din ce în ce mai înspăimântător faptul că de azi înainte ea nu mai există pentru dânsul, că deja Katea se află sub o stăpânire străină, dăruindu-şi altcuiva fiinţa şi dragostea, ce trebuia să-i aparţină toată numai lui, lui Mitea, apoi şi toate celelalte din lume începuseră a i se părea tot mai inutile, mai chinuitoare, deşi această lume se făcea tot mai minunată.
Nopţile aproape că nu dormea. Frumuseţea acestor nopţi cu lună nu avea pereche. În grădină domnea o linişte desăvârşită. Precaute, sleite de desfătare, cântau privighetorile, întrecându-se una pe alta în dulceaţa şi subtilitatea trilurilor, în puritatea, minuţiozitatea şi armonia acestor cântări. Iar luna calmă, duioasă, atât de palidă, stătea jos de tot peste grădină, însoţită mereu de tremurul mărunt, nespus de fermecător al norilor albăstrii. Mitea dormea cu perdelele netrase, încât grădina şi luna priveau noaptea întreagă prin geamuri. De fiecare dată, când deschidea ochii şi se uita la lună, rostea în gând, ca un apucat: „Katea!“ – făcând acest lucru cu atâta admiraţie, încât se speria el însuşi. Într-adevăr, prin ce putea să-i amintească luna de Katea, dar uite că, totuşi, îi amintea, îi amintea prin ceva tainic, şi ce era mai de-a mirării – îi amintea chiar prin ceva vizual. Iar uneori, pur şi simplu, nu vedea nimic: adoraţia pentru Katea, amintirea despre ce-a fost între dânşii la Moscova îl cuprindeau cu atâta putere, încât începea să tremure ca de friguri, rugându-se Lui Dumnezeu – dar, vai, era în zadar! – s-o vadă pe Katea aici, în acest aşternut, măcar în vis. Odată, iarna, Mitea s-a dus cu Katea la Teatrul Mare, la „Faust“, spectacol în care evoluau Sobinov şi Şaliapin. Nu se ştie de ce, în seara ceea totul îi păru încântător: şi abisul luminos, plin de năduf şi de aroma ce-o răspândeau veşmintele mulţimii, abis, ce se căsca sub el, şi nivelele lojelor căptuşite cu pluş purpuriu, ţesut cu fir auriu, supraîncărcate cu toalete sclipitoare, şi licărul de perle al uriaşului candelabru ce lumina peste abis, şi sunetele uverturii, revărsate parca în adâncuri sub bagheta capelmaistrului, sunete ba detunătoare, diabolice, ba nespus de duioase şi nostalgice: „Trăia odată-n Thule rege bun…“ După spectacol, conducând-o pe Katea prin noaptea cu lună şi ger aspru, Mitea se reţinuse la dânsa mai mult ca de obicei, istovindu-se nespus în sărutări, iar la întoarcere luase o fundiţă de mătase, cu care Katea îşi lega părul noaptea. Acum, în chinuitoarele nopţi de mai, nu putea să se gândească fără tremur nici chiar la această fundiţă ce se afla în sertarul mesei sale de scris.
Iar ziua Mitea dormea, după care se ducea călare în satul ce avea gară de trenuri şi poştă. Zilele continuau să fie frumoase. Uneori mai bureza, se abăteau furtuni şi ploi torenţiale, apoi iar strălucea soarele torid, care-şi făcea grăbit muncile prin grădini, păduri şi pe câmpuri. Deja livada îşi scuturase floarea, dar continua să se îndesească şi să se întunece nestăvilit. Pădurile erau potopite de flori, de ierburi înalte şi adâncurile lor sonore chemau neostoit cu glasuri de privighetori şi cuci în hăţişurile verzi. Dispăruse şi goliciunea ogoarelor, fiind acoperită de grânele ce au dat în pai. Şi Mitea se pierdea zile întregi prin aceste câmpii şi păduri.
Prea i se făcuse ruşine să stârcească în dimineaţă de dimineaţă la balcon sau în mijlocul ogrăzii, aşteptând zadarnic ca starostele sau vreun lucrător să-i aducă poşta. Ba chiar starostele sau lucrătorii nici nu prea aveau timp să se ducă hăt la opt verste după fleacuri. Şi Mitea începu să meargă el însuşi la poştă. Însă şi el se întorcea totdeauna doar cu un singur exemplar de gazetă – cea din Oriol – sau cu vreo scrisoare de la Anea ori Kostea. Suferinţele lui mai că atingeau culmea. Câmpiile şi pădurile prin care trecea îl apăsau grozav cu frumuseţea şi fericirea lor, încât Mitea prinse a simţi undeva în piept chiar o durere fizică.
Odată, în amurg, călărea de la poştă de-a dreptul prin curtea pustie a conacului megieşilor, aflat într-un parc bătrân ce se contopea cu pădurea de mesteceni din preajmă. Trecea pe prospectul de pontaj1, cum numeau mojicii aleea principală a acestei moşii. Aleea era alcătuită din două rânduri de brazi enormi, întunecaţi. Uimitor de umbroasă, largă, acoperită pe de-a-ntregul cu un strat lunecos şi ruginiu din ace de cetină, aleea ducea spre casa veche, aflată tocmai la capătul culoarului de brazi. Lumina roşietică, uscată şi domoală a soarelui cobora în stânga, dincolo de parc şi pădure, străbătea pieziş printre tulpini partea de jos a acestui culoar, scânteind pe covorul auriu din ace de brazi şi pini. Domnea o linişte fermecătoare – doar privighetorile triluiau dintr-o margine în alta a parcului. Mirosea nespus de dulce a cetină şi iasomie, tufele căreia asaltau casa din toate părţile, în toate astea Mitea simţind o fericire nestăvilită, străină, trăită demult de cineva, şi atunci pe balconul uriaş şi şubred, în mijlocul tufelor de iasomie, i se înfăţişă atât de clar Katea, în chip de tânără soţie, încât simţi cum o paloare mortală îi acoperă faţa, şi el rosti tare, apăsat, de răsună aleea:
– Dacă timp de-o săptămână nu primesc scrisoare – mă împuşc!
XVII
A doua zi se sculă târziu de tot. După amiază, şedea la balcon, ţinând o carte pe genunchi, privind paginile tipărite şi întrebându-se tâmp în gând: „Să mă duc la poştă ori nu?“
Era năduf, fluturaşii albi zburau perechi unul după altul peste iarba fierbinte, peste salba moale cu luciu sticlos. Mitea urmărea fluturii şi se întreba:
„Să mă duc ori să termin odată şi pentru totdeauna plimbările acestea ruşinoase?“
De sub costişă, veni spre poartă starostele călare pe un armăsar. El privi la balcon şi porni direct spre dânsul. Apropiindu-se, opri calul, spunând:
– Bună dimineaţa! Tot cu cititul?
Şi zâmbi a râde, privind în jur.
– Mămuca doarme? – întrebă încetişor.
– Cred că doarme, – răspunse Mitea, – Dar ce-i?
Starostele tăcu puţin şi deodată zise pe un ton serios:
– Ce să vă spun, cuconaşule, e bună ea şi cartea, dar ar trebui să ştiţi că nu chiar totdeauna. De ce trăiţi ca un călugăr? Parcă pe lumea asta sunt puţine muieri şi fetişcane?
Mitea nu-i răspunse, ci îşi lăsă ochii în carte.
– Unde-ai fost? – întrebă el, fără să-l privească.
– La poştă, – făcu starostele. – Şi, clar lucru, n-am găsit nicio scrisoare, decât gazeta asta.
– Şi de ce, mă rog, „clar lucru“?
– Fiindcă iese că mai scrie încă, n-a terminat scrisoarea, – răspunse obraznic şi ironic starostele, supărat că Mitea nu i-a susţinut capătul de vorbă. – Poftim, luaţi-o, – spuse el, întinzându-i gazeta şi, dând pinteni calului, o luă din loc.
„Mă împuşc!“ – se gândi Mitea ferm, privind în carte, însă fără să vadă ceva.
(Va urma)
(În traducerea lui Leo BUTNARU)
1 Loc unde se prezintă lucrătorii la muncă
