Corneliu Fotea – Jurnal cu Eminescu (7)

Jurnalul de la Bucureşti
(reconstituire sentimentală)

Plec la Bucureşti numai pentru că Dick şi Rhoda şi fetele vor pleca din ţară, încheindu-se misiunea lui Dick în România. Numai pentru că mi s-a atras atenţia, destul de categoric din partea tovilor de la Secu să mă las de amiciţie cu americanii. Geaba am ripostat eu că nu fac altceva decât să adaug românilor încă un prieten prin familia Christiansen şi prin băieţi Suzi, Jack, Stewen.

Maiorul mi-a spus printre dinţi, dar ca un foarte serios avertisment: Dacă îţi oferă ruda matale vreo bursă, vreo plecare în State primeşti, dar ai grijă cum te porţi şi ce ne aduci de-acolo. Altfel…

Altfel ce? – întreb eu ca un prost şi obraznic ce sunt. Altfel – zice maiorul – într-o seară, pe o stradă ceva mai îngustă, o maşină, întâmplător, fără şofer…

Mai e nevoie de o altă ameninţare?

N-am nici un chef de plimbări în USA! Ce să văd eu acolo?

Blocuri şi Disneyland?

Dacă ar fi să mă plimb m-aş plimba la Veneţia, la Viena, în Paris, la Londra, în Spania, în Grecia.

America nu-mi spune nimic, cea de Nord mai ales.

Poate în cea de Sud unde mă visam odinioară hai, hai, nu ne duce cu vorba, tovarăşul, că te ştim noi mai bine decât crezi dumneata.

Nu mai zic nimic. Şi bine fac.

Ei pot interpreta oricum şi nu se ştie cât mă mai poate apăra Bratu. Şi-aşa se aude că pleacă şi cum eu sunt pe lista lor neagră. Nu m-a ameninţat deja Burlacu după vizita de la Vorona unde chipurile l-aş fi înjurat?

Aici e numai pâra lui Aron, mânca-l-ar buba neagră de prost. Crede că o să-i iau locul. Numai de asta nu-mi arde mie cu atâtea dureri de cap.

Aşadar la Bucureşti, cu trenul de noapte. Pe Florica o las cu Vali şi cu Paul.

Vali o visează de mult. Să se înfrupte dacă va fi în stare. Merg cu ţigănetele de Titi, el zice că are de luat nişte bani de la BD în acţiune. Să sperăm că nu-s amăgiri ca toate ale sale de până acum.

Bucureştiul, de care mi-e totdeauna dor şi mai ales aş vrea să cerc dacă şi cum s-ar putea scrie la Bucureşti. Sunt cu cartea în guşă. Disdimineţile se scriu mereu, acum chiar şi în tren am scris /murmurat o parte din ce voi scrie la Bucureşti în atelierul lui Nică.

O să mă gândesc sau o să aflu cum ar fi fost dacă, în 59 plecam cu Clemance la Bucureşti, ca să stăm, cum visa ea, într-o mansardă.

La Nică nu e mansardă, la Nică e un fel de piaţă, cafenea, acolo vine tot timpul lume de pe lume.

Dar tot mai sunt nişte ore în care poţi rămâne singur. Şi mai ales pe căldurile astea.

Pe căldurile astea de sfârşit de iunie şi început de Cuptor a trecut Eminescu pragul.

Se vede că din cauza căldurilor mari ce erau pe la noi în iunie 1883, d-ta ai început a suferi de o meningită şi o inflamare a învălitoarei creerilor, mai întâi acută, apoi chronică din care cauză ai avut un deliriu continuu.“

De ce voi fi citit chiar asta mergând spre Bucureşti?

De ce nu scap de domnu‘ Eminescu nici aici? Parcă i-am zis o dată, adio.

Ce mă tot bântuie? Ce trebuie să spun în numele său?

Hai, că chiar ai înnebunit, Cadelcule, dacă-ţi închipui că Eminescu te- a ales pe tine să-i duci mesajul ori să i-l descifrezi cel puţin. Mai multă smerenie, iubitule, că ai să te prăbuşeşti.

De ce nu vezi că te paşte nenorocirea în acest an.

Ştii când şedeai în faţa casei de cultură şi vedeai numai morţi de 29, 30, 32 de ani şi râdeai cu Cornel Dumitrescu de ideea că Moartea a primit de la Dumnezeu poruncă să ia numai bărbaţi de 30 de ani?

Nu ai destule avertismente?

Boala ta din primăvară, ura care ţi-ai atras-o de la tovi, că i-ai dat pe faţă în public, boala fetei, vorbele despre Caterina, iminenta plecare a protectorului tău.

Ca şi visul ce-l visai de-a ţi se juca o piesă, aproape spulberat… Nu-s oare destule semne?

Ai mai supărat şi organele cu americanii tăi. De ce nu stai matale în chiloţeii matale, cum bine zice tovarăşul doctor în tractorologie Aron.

Şi reclamaţia la primar nu ţi-e de-ajuns?

Traftirul nu te apără, nu te poate apăra. Boema ce o visezi, ce o înfăptuieşti după anii de mare sobrietate în care ai trăit până acum.

Nu crezi că sunt foarte fericiţi unii din cei pe care i-ai atins ori pus la stâlp, când erai ziarist, că te au acum la mână cu „dezmăţul“ afişat de-o lună două?

Haida-de, Cadelcule, ai s-o încurci!

Nu-mi pasă! Ce trebuie să se întâmple, se va întâmpla acum ori mai târziu,indiferent ce am să fac eu. Vorba ceea: Ce e scris şi pentru noi. Şi nu uita să mergi la mormântul lui Eminescu! Cine mi-a spus asta?

Am fost şi anul trecut. Şi pe la Baconsky.

Şi.

Se face ziuă. Ajungem.

Am să scriu? Da, am să scriu, am să scriu de Bucureştiul în care tu m- ai aşteptat acum trei ani cu o garoafă ca pe o persoană oficială, pe peronul gării.

Despre tine am să scriu, urâto!

Despre tine întruchiparea ultimă, sper, a iubirilor mele. În Bucureştiul acesta unde n-ai fost a mea decât vreo câteva ore acum trei ani.

Cum o să calci tu prin Bucureştiul ei, al studenţiei ei, al iubirilor ei?

Cum, Cadelcule, fără a te sfâşia cât mai pe îndelete cum ştii tu?

Aceeaşi zi noaptea jumătate. Ţigănetele în fine doarme, pot scrie şi altceva decât ce i-am spus.

Ce-am făcut azi? Am umblat bezmetici din casă în casă, am fost cred prin vreo zece locuri, m-a cărat după el.

Abia după amiază am fost liber să merg şi eu la ai mei.

Le-am dus darurile ce le pregătisem, le-am descris boala Ioanei şi mi- au dat o sumedenie de lucruri, altă parte au trimis-o prin poştă, în pachete mari, cum ştiu ei americanii să facă. Pentru fată, pentru mine, pentru Ea, şi reviste şi cărţi şi o cutie mare de ness şi o sticlă de Wisky (bucuria lui Titi).

Nică ne-a primit bine, ne-a primit cum ştie el, ne-a dat cheia şi ne-a cerut doar ca la opt să-i lăsăm casa curată că vine să lucreze.

Stau pe scaunul lui de la şevalet şi scriu. Ce scriu?

Prostii!

Îmi imaginez cum ne-am fi putut întâlni în gara de la Ilia, sau în Târgu Jiu, pe când erai o şcolăriţă, şi chiar în Bucureşti pe când erai studentă. O ochioasă cu ochelari, cu fusta încă lungă, cu plete bogate, o ochioasă aşteptând o iubire, ca orice fetişcană din provincie la 18 ani.

Şi te căutam cu asiduitate prin locurile prin care am trecut: pe la Casa studenţilor, pe Ştefan Furtună, la căminul Carpaţi, apoi la cel de pe la operetă, în grădina operei, la „Tosca“.

O fată frumoasă care aştepta să fie descoperită, să fie curtată, să i se spună că e bună de…, că s-o mai lase dracului de sfială, că fetele nu mai ies fete din Bucureştiul studenţesc.

O fată care face pe mama răniţilor cu colegele ei neroade, o fată aşteptând în antecamera unui tânăr intern să fie chiuretată colega ei care-a călcat pe bec. Şi doctorul care sperase că ea este cea cu necaz şi aflând cu stupoare că fata care l-ar putea stârni, ba chiar ar putea s-o iubească, e încă, ruşine!, fecioară.

Şi colegii din echipa de dansuri, colegii cu care mergeţi la joi-serile de la Veterinară şi care cred că nu se poate să n-ai tu pe unul pe care să-l faci praf.

Aşa cum ţi se va spune când îl întâlneşti pe El, pe cel care îţi va frige inima şi nu uiţi ce ţi se spune într-o seară când plecaţi împreună, prima sau a doua? – ai grijă să nu-l storci de tot,că ne trebuie bun la spectacol. Spectacolul de la aniversarea Universităţii, spectacol de gală, cu mărimi, cu şeful statului chiar, la care tu dansezi iar el cântă.

Dincolo de glume reţii că eşti o fată cu mari tentacole de femeie, reţii ce ţi-a spus Silvia sau Marina, sau Andreea, că de ar fi băiat s-ar teme de puterile tale, îţi râzi în sine gândind ce va fi cu bărbatul acesta cu care mergi la pas prin grădina Operei, cu care te săruţi stângaci apoi tot mai cu foc, tot mai parşiv, cum va spune el mai târziu.

Vă văd acum chiar din spate, ducându-te de talie, ducându-te de braţ, apucându-vă de mână. Sunt în urma voastră şi vă simt de la foarte mică distanţă căldura trupurilor, emană din ele o poftă aprinsă de împreunare, ai douăzeci de ani împliniţi, are 24 şi simte femeia din tine, cea care încă nu s-a deschis dar care stă gata pârguită să se dăruie.

Vă urmăresc, cum pot, ce vrei? sunt o umbră, sunt un gând al tău sau poate al lui, aşadar mai mult decât o umbră, o dorinţă poate, de-aceea mă strecor printre voi, printre trupurile voastre aproape contopite, mi-a mai rămas un locuşor printre piepturile voastre acolo deasupra şoldurilor îmi fac loc, vă ating cu mâinile şi trec în faţa voastră, că e mare nevoie să vă privesc ochii, să vă văd gurile care nu turuie cum s-ar părea, ci sunt ţuguiate gata să soarbă, săruturi, cuvinte.

Vă opriţi pentru un sărut, pentru o altă îmbrăţişare şi căutaţi o casă, o odaie, un pat în care să faceţi dragoste.

Simt asta pipăindu-vă.

El e încordat ca un arc, tu eşti freamăt,ca o salcie gata să cuprinzi totul, să îmbrăţişezi cu totul pe bărbatul de la stânga ta.

Ba nu acum, după ce aţi trecut strada, îţi e la dreapta, te cuprinde înfrigurat şi priveşte către o fereastră de la etajul patru al unui bloc.

Nu ştii la care, nu ţi-a spus, dar şi tu priveşti acolo, drept acolo şi-l auzi când îţi zice: Mergem sus? Sunt acasă! Şi urcaţi cu un lift care face mare zarvă şi în lift vă îmbrăţişaţi, vă înşfăcaţi unul pe altul cu aviditate.

Nici nu ştiţi când a urcat liftul cele patru nivele. S-a oprit dar voi mai întârziaţi în îmbrăţişare şi în îmbrăţişarea asta vă apropiaţi de uşa unei

camere. E vărul meu Geo, e acasă, mergem la el I

Şi deodată te opreşti şi vrei să-i spui că n-ai curajul să mergi, că trebuie să fii la cămin la ora 1O, că… Şi el îţi spune scurt: O dată tot trebuie să nu dormi în cămin!

Ce-ar fi să dormi aici cu mine în noaptea asta?

Asta n-o spune el, nu tu auzi, ci ea, Filipina şi cuvintele astea le spun eu ei, în semiîntunericul roşu pătruns prin ferestrele infirmeriei. Şi ea se scutură din îmbrăţişare, se scutură greu şi iese fără nici o vorbă lăsându-mi toată căldura trupului ei şi mirosul acela de lapte crud şi de iarbă crudă şi de floare fără parfum, de floare care trebuie bătută de dor ca să înfloare şi să izvoară parfumul pe care numai Dumnezeu i-l ştie deocamdată.

Rămân cu faţa în sus pe patul ca de spital şi-mi caut trupul pe îndelete să văd unde sunt urmele ei.

Visez cu ochii deschişi,visez disdimineaţa în care am plecat din şcoală cu Ion către dumbrava aceea din vârful dealului Miroslavei, printre case adormite, peste linia ferată care luceşte de rouă, pe lângă hardughia fabricii de ţigarete, dincolo de şesul mâlos şi acum uscat al Bahluiului, pe şesul Nicolinei, printre ierburi înalte, crude încă, invoalte încă (vai, cât de departe e coasa!), printre lanuri de grâu care sunt doar verzi, verzi şi printre maci şi printre ciocârlii. Soarele se înalţă cuminte şi…

Ba, soarele coboară, coboară şi noi ne întoarcem înlănţuiţi, sunt cu ea, cu Filipina, în dumbrava aceea în care ne-am tăvălit prin iarbă ca nişte copii, ne-am strâns în braţe să ne sufocăm, ne-am sărutat în zeci de feluri.

Scriu şi cu mâinile sculptez trupul ei fraged, trupul ei bănuit doar sub rochia albastră cu carouri mici, mici.

Mă opresc pe braţele goale, le prind în căuşul palmei coatele cu gropiţe dulci, pe care le sărut şi umerii care nu-i pot scoate din mâneca fluture.

De ce cred că oare mângâindu-i umerii aş putea s-o deschid şi s-o iubesc?

Dar încă nici nu ştiu cum aş face asta. Şi ea nici atâta nu ştie.

Ne istovim căutându-ne, ne învăţăm geografiile.

Sunt mai îndrăzneţ, am mai mângâiat şi smotocit fete şi le-am cotrobăit chiar şi pe dedesupt.

Ea nu, ea are gesturi care nu i se potrivesc, gesturi pe care dacă le-ar mai fi făcut ar şti că e ruşine să le faci. Dar noi ne jucăm, ne jucăm inocenţi şi-i scap chiar mâna între picioare deşi mi-e ruşine să fac asta, iar ea mi-o strânge cu putere ridicându-şi genunchii, înaintez pe pântecele ei, ce chiloţi oribili avea!, spune bărbatul care scrie şi care, după vreo treisprezece ani de atunci a scos câteva perechi de chiloţi subţirei, de aţă, de mătase, de fire sintetice.

Şi ea, draga de ea, îmi prinde fără să vrea sexul în mână, chiar îl mângâie neştiind, sigur, neştiind ce e aceea.

Ne căutăm într-o cameră de gară, în sunet de trenuri, ne căutăm ştiind fiecare câte ceva despre celălalt, ne căutăm, ne omorâm în mângâieri, ne dezbrăcăm unul pe celălalt, osteniţi de un preludiu prea îndelungat, suntem uzi.

Suntem cum nu se poate mai buni de împreunare, suntem profesionişti, aşa cum vom spune noi mai târziu.

Dar cu el, cum a fost?

De la el ai învăţat cum se face dragoste.

Asta o ştiu şi n-aş vrea s-o ştiu şi ar trebui să n-o ştiu, să-mi imaginez acum, că…

Trenul a ajuns în Gara de Nord, sunt cu colegul meu Marina, venim la Bucureşti ca să luăm costume, benzi cu sonorizări şi alte accesorii de astea.

Tu ştii că vin, tu ştii pentru,că ţi-am spus la telefon că vin şi eu ştiu că vei fi în gară, că mă vei aştepta, că mi-ai spus la telefon cât ţi-e de dor, sunt doar câteva zeci de nopţi de când ne întâlnim în taină, de când intru pe furiş în casa unde stai şi ne iubim până în ziuă în draci, ca nişte hămesiţi spui tu, ca nişte apucaţi, zic eu.

Uitând de toate, uitând de toţi. N-avem ochi decât pentru noi, n-avem trup decât pentru trupul celuilalt.

Nimic nu e mai frumos ca ceasul în care îţi calc pragul, nimic nu e mai dulce ca osteneala din ziuă când mă duc, parcă purtându-te pe braţe, către piaţa cea mare şi mă spăl de drojdiile nopţii cu fructele şi legumele şi zarzavaturile pieţii.

Şi te iubesc încă o dată acolo în piaţă, pe maldăre de praz şi printre căpăţâni de varză şi printre mere şi printre căpşuni sau zmeură ori peste florile de tuberoză.

De tuberoză, da, căci trupul tău, încă nepus la soare,are lucirea mată a parşivelor flori de tuberoză. Carne albă, carne otrăvitoare, carne îmbălsămată.

Trenul a oprit la peron şi-ţi zăresc bluza albă de pionieră şi braţele goale, ba chiar umerii goi, umerii care-i cuprind când mă strecor parşiv în trupul tău sau când mă repăd ca un spadasin.

Şi tu înaintezi spre noi cu floarea şi mi-o dai, tu îmi dai floarea în loc să fac eu asta, şi mergem împreună prin diferite locuri, împreună adică toţi trei neştiind cum să-l facem pe Marina să ne lase.

Mergem şi colo şi colo şi stăm dar noi ardem de nerăbdare să rămânem, în fine, singuri.

Sunt pe străzile pe care am mers atunci, trec alături de tine pe aceleaşi străzi şi mă întreb, aşa tam-nisam, ai trecut cumva şi cu el prin acele locuri?

Să mergem pe unde n-ai fost cu el niciodată – îţi zic eu când, în sfârşit, rămânem singuri.

Şi mergem, mergem undeva lângă Muzeul Satului,pe malul unui lac şi stăm în iarbă şi ne sărutăm şi ne îmbrăţişăm pe săturate şi mai nu ne apucăm de rele, aşa suntem de doriţi.

Şi nu ştiu că repet gesturile lui, că repet propriile mele gesturi din grădina Copou cu Filipina, nu cred, ce tâmpit pot fi!, că ţi-aş putea trezi amintiri, că mi-aş putea trezi amintiri.

Eu nu mi le trezesc, eu ştiu asta.

Eu ştiu că abia cu tine am uitat-o pe Francisca, abia datorită ţie a trecut frumoasa viselor mele de dimineaţă, în umbră.

Că tu ai venit cu altceva, ai venit copleşindu-mă, speriindu-mă aproape, cu câte ştiai despre această artă, că el te-a învăţat aproape totul.

Mie ce mi-ai mai lăsat, te întreb eu, unde nu te-a sărutat el ca să te sărut mai ales eu,ori numai eu?

Eu nu ştiu acum, când te întreb astea şi nici când scriu astea, că Venus nu are amintiri, ştiu doar că pisicile, ca şi femeile, nu aparţin nimănui şi dacă eu cred, în prostia mea, că i-am lăsat Franciscăi nu doar semnul acelei cumplite muşcături de sân, ci şi altele, mă înşel amarnic.

Trupul femeii care iubeşte, care e iubită, e ca pământul gata să rodească an de an, fiecare primăvară îl reînnoieşte chiar dacă mai stăruie în carnea sa rădăcini, seminţe sau frunze din ce-a rodit în anul precedent.

Trebuie să ies pe străzi şi să vorbesc cu tine!

Trebuie să te caut acum către ziuă prin Cişmigiu, prin parcul de la Operă, pe malul gârlei.

Şi unde să te mai caut oare?

Hai, zic eu Franciscăi, hai să ne plimbăm prin Craiova, acum noaptea, numai noi doi. Nu te speria, n-o să pierdem trenul. Ne leagă vagonul abia la patru.

Doamne, dacă mă gândesc bine de tot, îi spuneam Franciscăi aşa ceva într-o noapte la fel ca asta de fine de iunie, după ce ne plimbaserăm singuri prin Cluj şi prin Alba Iulia.

Ce frumoasă era pieptănându-se, acolo în plin soare, pe treptele obeliscului lui Horia!

Şi prin Cişmigiu am dus-o şi am râs amîndoi de inscripţia aceea cu Fă- mă mamă cu noroci Şi mai dă-mi sirop!

Francisca spălându-mi pantalonii de doc pe Valea Jiului, prin defileu, Francisca aducându-mi pulovărul ei să mă schimb de hainele ude leoarcă, după furtuna ce ne-a prins sub vârful Rarăului.

Şi Francisca vorbind cu mine, acum în zori, amintindu-mi că am mers împreună în acelaşi tren de la Bucureşti la Iaşi şi nu i-am adresat nici măcar o vorbă.

Cum să-ţi spun ceva când tu erai cu iubitul tău? Cum să-mi spui o vorbă când tu erai cu soţia ta? Cine a trădat mai întâi, domnule?

Eu sau domnia Ta?

M-ai aşteptat, aşa cum spuneai? Cât m-ai aşteptat?

Unde m-ai aşteptat ? În visele de dimineaţă?

Mulţumesc, acolo te aştept şi eu. Acolo suntem iar împreună şi vom fi, probabil, mereu. Şi ce crezi tu că numai în visele tale ne întâlnim nu şi într-ale mele?

Dar ce eu n-am voie să visez?

Pe stradă, Cadelcule, pe stradă! Nu mai poţi scrie nimic, ai alunecat iarăşi în vise.

Pe stradă, în Bucureşti, în ziuă.

Pe străzile Iaşiului în ziuă, pe străzile Severinului în zori, pe străzile altor oraşe, în zori.

Care oraşe? Poate Clujul? Oradea?

Sigur, Timişoara, sigur Aradul şi mai ales Câmpulungul Muscelului, lăsând-o pe Fifi adormită în hotel şi plecând să caut strada de care-mi vorbise/scrisese cândva Francisca, strada cu mori pe care zicea ea că ar fi stat în copilărie.

O stradă lungă, lungă. Nu Cadelcule, e strada din Piteşti cea lungă pe care o vezi acum scriind în atelierul lui Nică, e din Piteşti, străzile acelea frumoase din Câmpulung au alte straie, ca şi cele de la Târgu Mureş, ca şi străzile Sighişoarei, sau străzile Braşovului, în dimineaţa aceea de iulie când n-ai putut dormi de plin ce erai de lichidele nebahice îngurgitate.

Nu mai divaga! Ieşi în stradă, ai să ai ce vedea.